În puţine culturi oamenii se acuză ca în România că nu îşi vorbesc şi nu îşi scriu bine limba maternă. De o generaţie încoace însă, acuzaţia este din ce în ce mai des fondată. Desigur, în toate epocile istorice au trăit cărturari care au deplâns starea limbii contemporanilor lor şi au proslăvit, cel mai adesea pe un ton patetic, graiul străbunilor. Evoluţia limbii e însă un fenomen natural şi a dori oprirea ei este o luptă pierdută dinainte. Nu caut, aşadar, să mă lamentez asupra impregnării discursului chiar şi al celor mai educaţi cu termeni din vocabularul puşcăriaşilor şi al mahalalelor sărace (naşpa, mişto, barosan etc.), ci vreau doar să atrag atenţia asupra unor evoluţii sintactice: limba a devenit mai rigidă, iar în multe cazuri se poate chiar reconstitui procesul osificării. O generaţie care nu mai învaţă decât engleză a început să îşi calchieze frazele din limba maternă pe structura limbii engleze.
Astfel, folosirea pronumelui personal a devenit mult mai sistematică în naraţiuni chiar şi acolo unde spiritul limbii nu o cere. „Ea s-a ridicat şi a închis fereastra”, citim în mijlocul descrierii unui personaj, deşi „S-a ridicat şi a închis fereastra” ar fi fost mai natural chiar şi în urmă cu un deceniu.
„Primeşte cardul tău!” era, de curând, reclama monstruoasă a unei bănci care ne arăta prin asta în ce măsură folosirea formelor secundare ale pronumelui a devenit incertă. „Primeşte-ţi” ar fi fost, evident, forma corectă, nu însă şi pentru tinerii publicitari care au transpus mecanic în română îndemnul englezesc
„Get your card”.
Cei care au legiferat recent în chestiunile lingvistice au creat, la rândul lor, reguli artificiale care au sărăcit limba şi mai tare. Nu este adevărat, cum s-a impus în ultimii ani, că forma negativă a imperativului (nu fă, nu zi) trebuie să fie identică cu infinitivul (a face, a zice). Aplicând rigid această regulă, chiar şi românii din generaţiile mai vechi au început să spună: „nu face asta” sau să se răstească la copil: „nu zice aşa”. În amnezia şi incertitudinile noastre am uitat că, atunci când limba era naturală şi se reglementa singură, un dicton popular îndemna: „Nu zi hop până nu vei sări”. „Nu zi”, iar nu „nu zice”! „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” era formulat aşa pentru asonanţă şi rimă, în schimb, se spunea: „Nu fă din suferinţa altuia fericirea ta”. Nu fă!
La fel de artificial şi tot sub presiunea jandarmilor limbii care au impus noua ortografie, un mare număr de români au ajuns să pronunţe „sunt”, ca în latină, deşi de când există mărturii scrise ale limbii române, şi în toate dialectele, nu s-a pronunţat altfel decât „sînt”, cu î. În momentul reformei ortografului, s-a decis, printre alte lucruri la fel de discutabile, să se impună grafia „sunt”, pentru că „sânt”, cu â, ar fi părut mult prea bizar şi, pe deasupra, nu ar fi reflectat nici etimologia. Mulţi au început însă să îl pronunţe aşa cum îl văd scris.
La nivel lexical, de asemenea, engleza a năpădit limba, creând o serie de dubleuri inutile: „Primeşte cardul tău”. Din lene şi nepăsare am preluat mecanic „card”, când întotdeauna s-a spus „carte”: de bancă, de identitate, de membru etc. La fel, cu toate că termenul „sit” exista şi era perfect adecvat (întrucât s-a spus întotdeauna sit nuclear, arheologic ş.a.m.d.), a părut mai comod să se pronunţe „sait”.
Dispariţia mărcii acuzativului „pe” este frecventă chiar şi în limbajul celor mai educaţi („cartea care ţi-am dat-o”), într-aşa măsură încât ar putea deveni chiar regulă peste încă o generaţie. La urma urmei, cum spunea Proust: „Greşelile de azi vor deveni regulile de mâine”.
