De la o vreme ne-am obişnuit să vedem că valorile din interbelic sunt tot mai mult luate peste picior, dacă nu terfelite de-a dreptul. Cei care încă se mai agaţă de gloria generaţiei anilor treizeci sunt numiţi cu dispreţ „neointerbelici”, ceea ce e ca o palmă în plină figură. Dar, creştini, întoarcem şi celălalt obraz. De curând presa noastră jucăuşă mi-a oferit prilejul de-a asista la spectacolul mizerabil al terfelirii lui Petre Ţuţea. Evident, libertatea de opinie nu are cum să fie contestată şi de aceea spunem tot ce ne trece prin cap. Dar este libertate şi sunt libertăţi. Libertatea e cu majusculă şi pentru idealul ei au murit oameni. Libertăţile sunt scrise cu literă mică şi până la urmă chiar batjocoresc libertatea. Aşa şi acum. Putem spune despre Ţuţea că nu a avut darul scrisului, dar nu că nu ar fi strălucit prin paradoxurile gândirii sale. A făcut ani grei de puşcărie fiindcă i-a detestat pe comunişti şi ştia că prin ei ţara se va duce de râpă. Dacă personalitatea sa, acum în 2010, este înjosită, aceasta se datorează tocmai leprei comuniste travestite în haine europene, a cărei acţiune nocivă intuiţia sa de altminteri o prevăzuse de mult. În urmă cu 2o de ani, în paginile acestui ziar, la „Lumea creştină”, Petre Ţuţea era restituit marelui public care nu ştia mare lucru despre generaţia lui Mircea Eliade. Însuşi Andrei Pleşu a scris atunci despre Ţuţea pe care printr-un gest de nobil respect l-a numit un ţăran imperial. Nimic mai frumos pentru a asocia cele două nivele, opinca şi elita, ceea ce-l caracterizează pe gânditor. Ce e foarte jos a trudit, a luptat şi a suferit. Ce e foarte sus, coroana, şi-a asumat în alt fel răspunderea şi suferinţa, dar inspirate din aceeaşi puternică iubire de ţară. Acum lumea s-a întors cu fundul în sus. Mă întreb: Om fi răi şi bătuţi în cap, dar probabil că mai funcţionează ceva aici. Care e preţul infam al defăimării?
