În remarcabila apologie pe care a făcut-o catolicilor din Irlanda (aceştia reprezentând majoritatea populaţiei ţării), Papa Benedict al XVI-lea a explicat de ce crede el că preoţii păcătoşi au fost ispitiţi să comită acte sexuale cu copii. S-a întâmplat din cauza „noilor şi serioaselor provocări la adresa credinţei, izvorând din rapida transformare şi secularizare a societăţii irlandeze. Au survenit schimbări sociale într-un ritm rapid, deseori afectând negativ ataşamentul tradiţional al oamenilor faţă de învăţăturile şi valorile catolice”. Aşa cum ştim, preoţii catolici nu au abuzat de copii doar în Irlanda, ci şi în alte ţări, aspect asupra căruia Papa a preferat să nu insiste. Iar Irlanda nu este singurul loc în care transformărlie sociale şi secularizarea au constituit provocări la adresa valorilor religioase. Când Papa dă vina pentru transgresările sexuale pe aceste provocări, ar putea avea totuşi măcar în parte dreptate, dar nu din motivele pe care le presupune.
În vremuri mai tradiţionaliste, acum nu prea mult timp, când Dumnezeu era forţa supremă şi oamenii se adresau preoţilor (sau pastorilor, rabinilor etc.) pentru orientare morală, comportamentul sexual era deseori dictat de relaţiile de putere. În vremea aceea, creştinii credeau poate în păcat, iar valorile propovăduite de Biserică erau privite cu deferenţa cuvenită.
Dar ipocrizia făcea ca cei privilegiaţi, inclusiv preoţii, să se bucure de o libertate oarecum mai generoasă. Bărbaţii bogaţi aveau amante, profesorii aveau relaţii cu elevele, până şi preotul de ţară, om cu putere socială şi spirituală, dacă nu chiar cu ceva avere, se bucura deseori de favorurile sexuale ale unei femei aflate convenabil la îndemâna sa pentru a avea grijă de nevoile sale casnice.
Asemenea practici erau acceptate ca un dat al vieţii; ele încă sunt privite astfel în multe ţări sărace din sud, lucru care explică de ce abuzurile comise de preoţi au fost expuse în marea lor majoritate în nord, unde schimbările sociale au fost mai rapide. Acest mod de viaţă a făcut suportabil celibatul, un ideal nobil, dar imposibil de realizat pentru majoritatea preoţilor. Una peste alta, în Italia renascentistă chiar şi papii aveau copii.
Viaţa femeilor tindea să fie strict controlată în contextul acestor aranjamente tradiţionale. Cu excepţia unor mici cercuri libertine ale aristocraţiei, unde şi femeilor le erau permise relaţii extraconjugale, rolul general al femeii era să fie mamă şi să aibă grijă de casă. Iar înainte de schimbările sociale incriminate de Papa Benedict, drepturile copiilor abia dacă existau în majoritatea societăţilor tradiţionale. Adulţii aveau controlul total.
Pentru Papa Benedict, ca şi pentru mulţi alţi conservatori, revoluţiile sociale şi sexuale de la mijlocul secolului XX pot părea adevărate orgii ale desfrâului şi uneori chiar asta erau: hedonismul vieţii homosexuale din Amsterdam sau San Francisco, obiceiurile sexuale din unele comunităţi hippie şi privilegiile sexuale aproape feudale ale unor staruri rock. Dar pentru vasta majoritate, realitatea era alta. Adevăratele schimbări din ţări precum Irlanda, Germania sau SUA priveau de fapt statutul femeilor şi copiilor. Nu mai era perfect în regulă ca bărbaţii să-şi ţină amante, ca profesorii să aibă relaţii cu eleve sau ca preoţii să se bucure de favorurile servitoarelor. Oamenii au devenit mai puţin toleranţi cu ipocrizia. Într-un fel, transformările sociale din anii ’60 şi ’70 au impus o nouă formă de puritanism. Mai ales în SUA, un bărbat îşi poate pierde slujba dacă face o remarcă sexuală „improprie”, căsniciile se pot destrăma din cauza unei aventuri de o noapte, iar orice formă de sex cu copiii este un tabu absolut.
Poate tocmai fiindcă atâtea alte tabuuri au dispărut, tabuul relaţiilor sexuale cu copii este păzit cu un zel care frizează fanatismul. Chiar şi exprimarea fanteziilor sub forma unor desene animate pornografice este interzisă în anumite ţări. Ca să fie clar: exploatarea copiilor, sexuală sau de altă natură, este condamnabilă, măcar din considerentul că rareori copiii au puterea de a rezista.
Chiar şi Papa ar fi de acord că emanciparea femeilor şi protecţia copiilor sunt un câştig. Într-adevăr, în perioada când era cardinal făcea parte din atribuţiile sale să oprească preoţii de la a-i abuza pe minori. Se pare că nu a avut cine ştie ce succes, poate şi pentru că a proteja Biserica de scandaluri era considerată o sarcină mai importantă.
Catolicii au avut tendinţa de a fi mai toleranţi cu ipocrizia decât protestanţii. Ascensiunea protestantismului a fost în parte şi un protest împotriva acestei toleranţe. Protestanţii stricţi au făcut din francheţea brutală o virtute, pentru că ei cred că au o linie directă care-i leagă de Dumnezeu. Catolicii se spovedesc unui preot, nu direct lui Dumnezeu. Cu păcatele se poate rezolva, atât timp cât cere-monialul impus e respectat. Asta explică de ce Vaticanul a ales să descrie transgresările pedofile ale clerului său în termeni de păcat, nu de infracţiune.
Motivul pentru care această abordare nu mai este acceptată
într-o lume emancipată nu este că secularizarea a distrus sentimentul moral al oamenilor. În definitiv, secularismul nu afirmă niciodată că abuzul faţă de copii e ceva bun. Nu, problema pentru preoţii păcătoşi este că în societăţile democratice Puterea nu mai este la fel de privilegiată ca odinioară, iar oamenii sunt mai puţin dispuşi să tolereze ipocrizia. Rezultatul este că jurământul celibatului a devenit un anacronism nefuncţional.
Există o soluţie la această problemă – sau dacă nu o soluţie, măcar o formă de ameliorare: Biserica ar trebui să le permită preoţilor căsătoria sau parteneriatul homosexual cu adulţi care consimt. E puţin probabil ca Papa Benedict al XVI-lea, un conservator dur în materie de doctrină, să îmbrăţişeze o asemenea idee. El va continua, în schimb, să predice împotriva răului reprezentat de o societate seculară şi a tentaţiilor periculoase ale liberalismului. Dar asta nu va fi de mare ajutor, căci trupul e slab şi va găsi o cale de a-şi satisface nevoile. Dacă nu se poate pe căi legale, atunci în continuare se vor comite crime împotriva unor oameni lipsiţi de apărare.
© Project Syndicate 2010 www.project-syndicate.org
Pentru un podcast al acestui comentariu în limba engleză, accesaţi http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/lomborg58.mp3
