Tragedia greacă este departe de a se fi încheiat. Zilele în care pieţele financiare internaţionale par să-şi îmbunătăţească uşor atitudinea asupra Greciei alternează cu altele în care, fără motiv aparent, activele financiare greceşti se devalorizează, iar dobânzile cerute pentru asigurarea riscului de credit (CDS) se menţin extrem de ridicate. Şi asta pentru că devine tot mai evident că până acum nimeni nu a găsit o soluţie viabilă pentru problemele sale financiare: nici guvernul Greciei, care, deşi a adoptat un program de austeritate, nu reuşeşte să convingă pieţele că acesta este suficient şi poate fi implementat, nici Uniunea Europeană şi Banca Centrală Europeană, ai căror membri nu au o poziţie unitară cu privire la sprijinul financiar acordat Greciei şi nici FMI, care a iniţiat o misiune de „asistenţă tehnică” pe care mulţi o văd ca o pregătire a unui acord de împrumut.
De altfel, calculele arată că s-a ajuns, probabil, în punctul în care nici o soluţie realistă nu mai poate fi găsită pentru a evita criza. Chiar şi în condiţiile planului de austeritate adoptat de guvern, datoria publică a Greciei va creşte inexorabil de la nivelul actual, de 114% din PIB, la 135% în 2011, pentru a atinge 150% în anul 2012. Numai dobânzile ce trebuie plătite anual la o asemenea datorie ating nivelul de 9% din PIB, ceea ce înseamnă că 9% din veniturile anuale ale fiecărui cetăţean grec se vor duce către fonduri de pensii din Germania, Franţa sau alte ţări europene care au investit în obligaţiuni guvernamentale greceşti. Pentru a face faţă acestor obligaţii de plată, bugetul public al Greciei trebuie să treacă de la deficitul actual la surplus, ceea ce înseamnă reducerea drastică a cheltuielilor şi mărirea veniturilor din impozite şi taxe. Este evident că, dacă vor putea fi implementate, aceste măsuri de ajustare fiscală, de o amploare fără precedent în ultimele decenii, vor avea ca efect căderea în recesiune a economiei, creşterea şomajului şi o lungă perioadă de dureroasă ajustare a veniturilor pentru recâştigarea competitivităţii economiei. Şi toate acestea, în cazul fericit în care Grecia reuşeşte să-şi finanţeze deficitele la dobânzi similare celor plătite astăzi: nevoile de finanţare pentru anul 2010 sunt de 52 miliarde euro, iar cumulat pentru cei trei ani până în 2012 necesarul de finanţare se ridică la 150 miliarde euro.
De unde vor proveni aceste fonduri? Este deja evident că pieţele financiare internaţionale nu sunt dispuse să mizeze pe scenariul ultraoptimist pe care îl propun autorităţile elene. Uniunea Europeană nu poate să intervină fără a pune în pericol întregul mecanism al Uniunii Monetare din care Grecia face parte. Potrivit acestui mecanism, Banca Centrală Europeană are pentru ţările membre ale zonei euro o facilitate de finanţare potrivit căreia băncile primesc fonduri de la BCE la dobânzi scăzute, depunând drept garanţie titluri de stat. Băncile greceşti au beneficiat din plin, în trecut, de această facilitate, care le permitea să câştige prin cumpărarea de titluri de stat ce ofereau dobânzi de 3-4%, în schimbul cărora obţineau împrumuturi de la BCE pentru care plăteau dobânzi mai mici, chiar şi de 1%. Fondurile astfel obţinute erau utilizate pentru cumpărarea unor noi titluri de stat, într-o clasică schemă piramidală. Pentru a preveni abuzurile, mecanismul Uniunii Monetare impunea, prin Pactul de Stabilitate şi Creştere, o disciplină potrivit căreia nici o ţară a zonei euro nu putea avea un deficit public mai mare de 3% din PIB şi o datorie de peste 60% din PIB. Ţările mari, Franţa şi Germania, au fost primele care au încălcat aceşti parametri şi au determinat o relativizare a prevederilor Tratatului de la Maastricht, dar cele care au abuzat de mecanismul de finanţare al BCE au fost ţări precum Grecia, Portugalia, Spania. Marco Kraniec, membru al consiliului BCE, explica recent de ce o instituţie centrală europeană nu poate să intervină: „Statutul de membru al zonei euro impune o disciplină specială… Numai membrii UE din afara zonei euro, precum Ungaria, Lituania şi România, sunt eligibili pentru ajutor financiar”.
Rămâne soluţia unor fonduri furnizate de FMI. Dar, aşa cum observă foarte pertinent Peter Boone şi Simon Johnson pe blogul lor The Baseline Scenario, există riscul ca intervenţia FMI să sfârşească aşa cum a sfârşit în Argentina: prin amplificarea crizei. Similarităţile între situaţia Greciei şi cea a Argentinei sunt uimitoare (cu menţiunea că la toţi indicatorii macroeconomici Grecia stă mult mai prost decât Argentina în 2001). Într-o analiză din 2003, specialiştii FMI ajungeau la concluzia că încercările repetate pe care le-a făcut Fondul pe parcursul anilor ’90 de a salva de la faliment Argentina nu au făcut decât să permită amplificarea problemelor, amânând un deznodământ oricum inevitabil.
