Să-ncepem cu o întrebare familiară: ce-aveţi domne’ cu ei?
Mihai Găinuşă: Cu cine? Noi? Noi nu avem absolut nimic cu nimeni. Facem totul dezinteresat. Dar, din păcate, ei au ceva cu noi, pentru că nu se poate să ne zgârie atât urechile, vorbesc de crainici, de politicieni, de oamenii din showbiz, cât şi vizual, vorbesc de aceeaşi oameni, să ne atace pe toate canalele şi noi să nu facem nimic. Aşa că am luat şi noi atitudine, asta facem, luăm atitudine, nu ne lăsăm inteligenţa călcată în picioare de toţi neaveniţii.
Şerban Huidu: Tocmai că nu avem nimic cu oamenii, povestea nu este legată de oameni, ci e legată de fapte, întâmplări, societate, televiziune, unde televiziunea este oglinda societăţii, nu? Locuim în ţara cu cel mai mare consum de televiziune din Europa, pentru că nu avem altceva, nu există viaţă culturală, nu există viaţă socială, de fapt nu există nimic. Şi atunci, din noianul ăsta de poveşti, Cronica asta se vrea, un fel de asanare a vieţii culturale pe care n-o avem. Deci nu avem nimic cu oamenii, avem ceva cu ţara, pentru că trăim într-o ţară bolnavă.
Nu avem o viaţă culturală? Deloc?
Ş.H.: Într-un oraş ca Bucureştiul, cu 3 milioane de locuitori, avem o activitate culturală care, din punctul meu de vedere, pâlpâie un pic deasupra lui zero. Şi asta nu am constatat-o doar eu, ci şi nişte cetăţeni străini care au lucrat pe la noi vreo trei ani şi ceva şi erau şefi la Prima TV. Când au venit, nu prea au înţeles care era scopul Cronicii, credeau că este doar o simplă emisiune de televiziune. După ce au stat aici aproape doi ani, mi-au spus „Abia acum înţelegem de ce este atât de importantă Cronica Cârcotaşilor pentru România”. Şi l-am întrebat pe unul dintre ei de ce este atât de importantă. Acesta făcea naveta Bucureşti-Budapesta şi mi-a explicat că Budapesta, un oraş aproape la fel de mare, este incomensurabil mai bogat din punctul de vedere al activităţilor de petrecere a timpului liber decât Bucureştiul. La noi nu există aşa ceva, în afară de teatre care mai mişcă pe ici pe colo, nu există nimic din punct de vedere cultural sau este aproape zero. Ca să nu mai vorbim de nevoile artistice de bază sau de un cinematografe. Sunt oraşe cu sute de mii de locuitori şi de ani de zile nu au nici măcar un cinematograf. Şi atunci nu putem să vorbim despre cultură dacă nici măcar BAZA infrastructurii culturale nu există?! Îmi aduc aminte când eram eu copil, în anii ’80, la mine la ţară, într-un amărât de cămin cultural dintr-o comună cu 3.000 de locuitori exista un aparat de cineproiecţie, un vedeam filme în fiecare seară ori în weekend. Era o sală de cămin cultural, unde se întâmplau nişte lucruri, care între timp au dispărut. Şi atunci am rămas cu televizorul şi cu această „oglindă a societăţii”, care sunt emisiunile de la televizor.
Au trecut 10 ani de Cronică…
M.G.: Da, au trecut… Sincer să fiu, nici nu am observat că au trecut zece ani, pentru că a fost foarte mult de lucru. Nu vreau să mă plâng, dar chiar am avut foarte mult de lucru. Să realizezi două sezoane pe an, la televiziune, e foarte greu. Sunt mulţi amatori să facă umor, căci până la urmă noi facem şi o emisiune de divertisment cu o latură socială, şi e uşor să faci umor o zi, două, dar e foarte greu să faci săptămână de săptămână, zi de zi, şi la radio, şi la televizor, şi să menţii şi ştacheta ridicată.
Cronica este un copilaş mai mare, ca să zic aşa…
Ş.H.: Da, ar trebui să-l dăm la şcoală acum. Eu întotdeauna am văzut Cronica dezvoltată în mai multe părţi. Cred că prima etapă s-a încheiat, cea care ne-a făcut cunoscuţi şi care a transformat emisiunea într-un bun media general acceptat. E adevărat că sunt mulţi care zic că emisiunea cea mai bună a fost prima ediţie, de atunci scădem constant, auzim tot mai des „înainte eraţi mai buni”. Dar, per total, cred că societatea înţelege, acceptă şi iubeşte produsul acesta de televiziune, care nu stă în Şerban Huidu ori Mihai Găinuşă sau în ceilalţi companioni. Este pur şi simplu un deziderat la care noi tindem. În următorii ani sper să putem ajunge la maturitatea de a şi schimba lucrurile. Pentru asta trebuie reportaje, investigaţii, tot ambalate în umor, tot la televiziune. Practic este o idee pe care putem s-o comunicăm foarte mult prin media. Asta şi facem de vreo doi ani, am început să refacem imaginea pe internet sau, mă rog, să câştigăm adepţi pe internet, acolo unde s-au refugiat mulţi dintre cei care se uitau cu plăcere la televizor acum ceva timp. Încercăm să evoluăm şi să şi îndreptăm lucrurile. De exemplu, colegii noştri din Italia, cau au împlinit 23 sau 24 de ani, au făcut multe revoluţii de acest gen: au destituit primari corupţi, au desfiinţat firme care furau oamenii. Şi ei au avut nevoie de zeci de ani să ajungă în această postură. Au fost condamnaţi la închisoare, Parlamentul i-a scos de la închisoare – e complicată istoria lor, mai complicată decât a noastră, dublă în primul rând. Şi noi avem destul de multe lucruri de povestit din aceşti zece ani care au trecut, dar cred că în următorii 10-15 ani vom avea şi mai multe de povestit. Pe de altă parte, noi avem un avantaj faţă de ei: suntem mai tineri.
M.G.: Etapa de care vorbeşte Şerban este o dorinţă de-a noastră mai veche, ca emisiunea să aibă şi o componentă socială, îndreptarea moravurilor, să zicem aşa. Dar pot să-ţi spun că, în acest moment, eu privesc partea goală a paharului. După zece ani de zile, pot să afirm că nu s-a schimbat nimic în bine, ci doar în rău. Şi pot să-ţi zic că am sancţionat cât am putut noi, am tras semnale de alarmă, cum se spune în „limbajul ştirilor”, am râs de unii, în alte dăţi am plâns, NU S-A SCHIMBAT NIMIC. Din contră, se agravează. Faptul că limba română este atacată pe toate psorturile. Apoi, cu cât înaintăm în timp, vedem că tot mai mulţi oameni politici sunt corupţi şi că nu le pasă ce cred ceilalţi, şi nici oamenilor care-i votează nu le pasă pe cine aleg, atâta timp cât primesc o găleată de plastic. Şi văd că şi în showbiz sunt din ce în ce mai multe arătări din ce în ce mai proaste, unele tembele de-a dreptul şi totuşi apar la televizor. Deci, nu cred că am reuşit să schimbăm ceva, dar ne propunem în continuare să mişcăm puţin lucrurile. Noi vrem, dar sunt şi nişte dificultăţi tehnice, pentru că e greu să găseşti nişte oameni care să se mişte în acest peisaj şi să ştie despre ce e vorba, să ştie să vorbească cu oamenii şi să înţeleagă fenomenul. Dar, după cum ştii, speranţa moare ultima, noi sperăm să dăm peste nişte reporteri buni.
La final de retrospectivă, cum vedeţi lucrurile?
M.G.: Mie mi-a plăcut foarte mult proiectul acesta, „Cronica de 10 ani”, pentru că mi-am adus aminte ce tâmpenii am făcut de-a lungul anilor şi ce tâmpenii am văzut şi am sancţionat de-a lungul anilor. Şi am revăzut personaje de care nu am mai auzit de mult, am văzut şi personaje care s-au cramponat să rămână în peisajul înconjurător şi, din păcate, am văzut aceiaşi politicieni.
Ş.H.: Concluzia este sloganul celor zece emisiuni aniversare „10 ani de tot râsul”. Am cam spus tot. Au fost zece ani, credeţi-mă, DE TOT RÂSUL. Trist este că foarte multe personaje importante pentru societate au dispărut dintre noi, pe de o parte este o evoluţie firească a lucrurilor, au dispărut dintre noi şi oameni tineri, şi asta e mai grav. Au dispărut nişte oameni valoroşi în peisajul media, iar generaţia care vine puternic e formată din Fernando de la Caransebeş, Nikita, Bianca Drăguşanu şi aşa mai departe. Acum ei sunt prezenţi în media. Asta e generaţia care reprezintă acum vârful de lance în peisajul media. Din păcate! Majoritatea show-urilor care se bazează pe audienţă, astfel de oameni cheamă în platou.
Ştacheta poate fi coborâtă mai mult de atât?
Ş.H.: Se poate. O să-ţi spun un lucru care este general valabil pentru televiziunile din România. Pe de o parte, televiziunea este un lucru minunat, pe de altă parte, poate fi şi foarte nasoală. Televiziunea, ca principal instrument media, are şi o responsabilitate, pe care mulţi dintre cei care lucrează în televiziune o consideră mai puţin importantă. Întotdeauna, producătorii din televiziuni sunt ahtiaţi după rating, dar nu stabilesc un target sigur. „Ce vrei tu să faci cu emisiunea asta? Unde vrei să ajungi?. Vrei să faci audienţă cu orice preţ sau vrei să ai un public constant?”. Pentru asta trebuie să ai răbdare şi pe cineva care să investească în tine. Cronica nu a început chiar fulminant, s-a dezvoltat în timp, cu răbdare. Acum nimeni nu mai are răbdare să crească o emisiune, toţi vor rezultate în primul moment, în timp foarte scurt, rapid – lucruri care nu se pot face. Orice produs media se naşte, creşte, supravieţuieşte şi moare. Acest ciclu poate dura şi 50-60 de ani. În altă ordine de idei cred că responsabilitatea asupra promovării unor oameni, a efectuării unor show-uri de calitate, asupra produsului final trebuie să aparţină, în primul rând, producătorilor. Noi având o penurie acută de producători în televiziune, îmi pare rău că spun asta, dar e adevărul, tot felul de oameni, cu diverse meserii şi pregătiri, inclusiv eu, care sunt economist la bază, am ajuns să lucrăm în televiziune pentru că era o cerinţă fantastică. Iar oameni educaţi în acest domeniu sunt foarte puţini. Fratele meu, care este director de imagine, este singurul om din echipă care are diplomă, are cunoştinţe în acest domeniu. În rest, în general, majoritatea oamenilor care lucrează în televiziune vine din alte domenii. Şi acum vine întrebarea: Ce facem? Audienţă cu orice preţ sau ne asumăm şi o responsabilitate faţă de ceea ce ajunge pe post? Pentru toţi producătorii de televiziune, toţi directorii de televiziune, chiar şi cel de la Antena 1, care în ultimul timp a făcut mai mult ciocolată decât media, le-aş recomanda un film şi să-l vadă de vreo 10 ori: „Natural Born Killers”, făcut de Oliver Stone. Nu este un film despre doi criminal care merg prin America şi împuşcă persoanele întâlnite în cale, ci este un film despre responsabilitatea media, în general. În acest film, Robert Downey face un rol senzaţional, cel al reporterului. Întotdeauna oamenii care lucrează în televiziune trebuie să aibă o conştiinţă a bunului simţ, pe care mulţi nu o au.
General vorbind, avem televiziune în România?
M.G.: Avem prea multe televiziuni în România! Dar dacă punem laolaltă toate posturile din România, tot nu vei reuşi să ai o televiziune ca lumea. Cum sunt cele străine! E clar, nu reuşeşti să ai aşa ceva! Pentru că afară sunt profesionişti, iar la noi sunt nişte palide imitaţii. Să-ţi dau un exemplu foarte clar. Atât timp cât tu eşti Andreea Esca şi eşti corespondent CNN şi te lauzi cu chestia asta şi cu premiile obţinute cu ştirile tale, dar în acelaşi timp realizezi un interviu cu Gigi Becali, în cadrul Ştirilor de la ora 19.00, timp de 20 de minute, ce poate să-ţi dovedească aşa ceva?! Că mai avem mult până la o televiziune profesionistă, adevărată.
Măcar mergem în direcţia bună?
M.G.: Nu! Mergem în direcţia opusă, împreună cu toată ţara. Uitaţi-vă! În loc să „stârpeşti” tâmpeniile din OTV, ele au proliferat şi la celelalte posturi. Sincer, ce se întâmplă la noi cu fenomenul televiziunii e de groază. Te duci într-o altă ţară şi, la hotel, deschizi televizorul: n-ai să vezi niciodată ce vezi la noi. O să vezi cum arată normalitatea. Mi-e şi frică să-mi las copilul să se uite la televizor, la noi.
Ş.H.: Cred că trăim într-o societate care se îndreaptă inevitabil către Planeta maimuţelor sau „idiosyncrasy”. O să fie o societate media industrializată, cu tot felul de tehnologii, în care inteligenţa o să devină o pată din ce în ce mai rară. Eu fac parte din generaţia de mijlocul anilor ’70, care ne-am născut prea târziu ca să fim clasici şi prea devreme să fim tehnologizaţi. Pe mine mă omoară tehnologia, mă atacă din toate părţile. Mă termină rapiditatea cu care se schimbă această tehnologie. Astăzi am un anumit model de telefon, după care, în mai puţin de două săptămâni, apare un alt soft, cu care ar trebui să te obişnuieşti. Cum să faci asta? Abia ai reuşit să buchiseşti actualul soft, cum să te obişnuieşti cu altul după doar câteva săptămâni? Unde o să se ajungă? Este o acceleraţie pe care eu n-o pot înţelege. Se va ajung la un moment dat ca o mare parte din populaţie să se retragă în munţi, să găsească puţină linişte, să nu mai fie atacată de tehnologie în acest hal. Există un slogan al unei ambarcaţiuni din Nordul Europei, Linssen, care zice „Slow down… and start living”. Cred că în următorii 10-20 de ani ori vom încetini şi vom începe să trăim, ori vom muri din timpul vieţii mai rapid decât se întâmplă.
Săptămână de săptămână, ani de-a rândul, aţi sancţionat cele mai nefericite fapte din perioada respectivă. Cum reuşiţi să mai zâmbiţi?
M.G.: Hmm… Octavian Paler spunea în „Don Quijote în Est” că poporul român are ca trăsătură băşcălia. Tot poporul. Deci una dintre trăsăturile noastre caracteristice este că, şi în cazurile foarte, foarte serioase, noi reuşim să facem mişto, absolut de orice. Zici „asta e”, accepţi şi treci mai departe, zâmbind. Poate şi din acest motiv se încadrează atât de bine „Cronica cârcotaşilor” în preferinţele publicului. Nu e neapărat o băşcălie, noi nu facem băşcălie, noi încercăm, nu ştiu dacă reuşim, să facem un umor ceva mai fin, mai inteligent. Din păcate, subiectele noastre nu sunt „mai fine şi mai inteligente”, ci grobiene şi proaste. Dacă vorbim de showbiz, sunt proaste, pentru că sunt foarte multe proaste în showbiz. Dar reuşim să zâmbim, suntem persoane vesele. Partea de dimineaţă, când suntem la radio, ne reprezintă, ne deconectează. Spre deosebire de partea de la televiziune, unde „Cronica” este mult mai greu de făcut. Pot să-ţi spun însă, că după 10 ani, jumătate din zâmbetul meu din stânga este amar. Mai am o jumătate din stânga, după care trec pe partea dreaptă şi, după ce am terminat, o să vezi o faţă plânsă. Dar asta peste vreo 30 de ani!
Ş.H.: Ideea e următoarea: cu un ochi râdem, cu un ochi plângem. Cel care plânge e supărat din cauza a tot ce se întâmplă, cel care râde e vesel pentru că încă mai putem să facem meseria asta. Am zis că poate, datorită evoluţiei societăţii, ne rămân mai puţine subiecte. Greşit! Sunt din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai ofertante. Partea bună a acestor lucruri e că deşi ele sunt negative, pe noi ne încarcă pozitiv faptul că avem o reacţie la ele, la final avem o satisfacţie, o mulţumire. Probabil că din acest motiv avem puterea de a merge mai departe: mulţumirea oamenilor pe care-i reprezentăm şi îi răzbunăm, mulţumirea noastră când ajungem acasă şi ne gândim că poate şi datorită acestei emisiuni o să trăim într-o societate mai bună şi n-o să mai emigrăm. Sau invers, şi datorită acestei emisiuni am putea să emigrăm.
Aveţi aceeaşi echipă de mulţi ani, care funcţionează foarte bine, şi contraziceţi astfel ultima modă, de a schimba des oamenii.
M.G.: Ai dreptate aici. De foarte mare ajutor ne-a fost faptul că am reuşit timp de zece ani să menţinem aproape aceeaşi echipă. E foarte greu să păstrezi aceeaşi oameni, iar ei să aibă acelaşi interes ca la început, acelaşi entuziasm. Acelaşi entuziasm nu-l mai avem, normal, avem altele în schimb. Uită-te în jur să vezi cum se sparg echipele. În toate domeniile se fărâmiţează echipele, nu doar în televiziune. Poţi să faci schimbarea în altceva, nu neapărat în componenţa echipei. Cum să spun?! Anumite maşini funcţionează foarte bine cu piesele pe care le au din fabricaţie, mulţi ani. Maşini care nu sunt rechemate în service. Alte maşini au probleme, ba cu motorul, ba cu direcţia şi tot aşa. Ba că îi pleacă jumate de maşină la Antena 1 şi jumate pe Pro TV. Noi am reuşit, până acum, să rămânem împreună în aceeaşi maşină, fără să sară prea mulţi din ea în timpul mersului. În aceeaşi maşină, la acelaşi post! La Prima TV, în primul rând avem independenţă. Pe lângă partea materială, care este absolut ok, avem independenţă, pe care n-o s-o găsim la nici o altă televiziune. Vorbesc de cele viabile, nu de cele turceşti şi aşa mai departe. Pentru că sunt interese şi iarăşi interese. Şi noi am funcţionat în primii ani cu interese, pot să-ţi spun clar că au fost presiuni. Dar e foarte greu să faci ceea ce facem noi mergând pe sârmă. La un moment dat trebuie să calci în gol. De asta ne ajută foarte mult că lucrăm la Prima Tv, e o chestie de echilibru.
Ş.H.: Eu sunt de acord ca din când în când să înnoieşti echipa, că oamenii noi aduc un suflu nou. Pe de altă parte trebuie să ai un nucleu, un centru pe care să te bazezi. În jurul acestui nucleu poţi să croşetezi tot felul de lucruri, dar cred că baza unei entităţi, fie ea firmă, fie emisiune tv, e stabilitatea. Ea este, de fapt, mama rezultatelor. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu oamenii care emigrează de la o televiziune la alta, de la o firmă la alta, nu ajung să răzbată în acel domeniu. Ştiu că sună comunist, dar întotdeauna cei care au stat la locul lor şi şi-au văzut de treabă sunt, în general, cei care răzbat, cei care lasă ceva în urma lor.
O ultimă observaţie, puţine persoane sancţionate în Cronică îşi fac „mea culpa”; din contră, se laudă: „am ajuns la Cronică!”.
Ş.H.: Da, aşa este, din păcate. Orice reclamă negativă este până la urmă o reclamă. Să-ţi explic ceva. Practic, în toţi aceşti ani noi, eu m-am ghidat după o vorbă care spune cam aşa „există ceva mai rău decât faptele unui individ, şi anume indiferenţa oamenilor buni”. Este mai rău decât ceea ce se întâmplă ori se poate întâmpla. Şi atunci prefer să fiu catalogat drept „ăla care face, drege, se ia în clonţ cu toţi”, gândindu-mă că lupt pentru o cauză bună. E posibil să fiu şi eu într-o eroare şi cauza bună să fie cu totul alta. Fiind subiectiv, eu cred că lupt pentru o cauză bună. Şi încă nu am obosit, încă mă duce clonţul mult timp de acum înainte.
Mihai, ne-ai pregătit o nouă carte…
Da, tocmai a ieşit de la tipar. Tot la Polirom, cu care m-am înţeles foarte bine, şi se numeşte „Scândura de frizerie”, o carte ce conţine articole publicate de mine anul trecut şi anul acesta în mai multe reviste. Asta în prima parte, cealaltă jumătate conţine schiţe şi nişte idei care-mi aparţin în întregime. „Scândura de frizerie” e un contrablog, am şi un articol împotriva blogurilor acolo, pentru că eu sunt şi o să rămân adeptul cărţilor. Scripta manum. Dacă e pană de curent, s-ar putea să rămâi prost, de asta m-am gândit să scriu. Titlul vine de la prima povestire de acolo, în care am povestit cum am mers la o frizerie de cartier când eram mic şi frizerul a pus o scândură pe braţele scaunului, ca să fiu mai sus, să mă poată tunde. Eu zic că este o carte foarte simpăticuţă şi uşor de citit. După ce a apărut în librării „Povestiri mortale”, cineva a spus că „băiatul ăsta a scris o carte, da, e interesantă, dar o poţi uita în tren”. Şi cum călătoriile cu trenul au devenit din ce în ce mai scumpe, aş prefera ca această carte să fie uitată în avion, în drum spre Canada. Pentru că este o carte despre realităţile româneşti şi dacă plecaţi, dacă emigraţi, lăsaţi şi cartea în avion. Chiar vi-o recomand!
„Povestirile mortale” nu s-au referit la nimic din România, a fost un exerciţiu de imaginaţie, de ficţiune, cu acţiunile amplasate în străinătate, în locurile în care eu am fost. „Scândura de frizerie” e de aici, e mioritică, cu un motto foarte clar. De fapt, parafrazarea unui banc. Dumnezeu a creat ţările şi i-a dat României Deltă fantastică, i-a dat munţi frumoşi, câmpii bogate, păduri. Celelalte ţări au venit şi l-au întrebat pe Dumnezeu: Dar de ce i-ai dat României toate minunăţiile astea? Iar Dumnezeu le-a răspuns zâmbind: Nici nu ştiţi ce popor i-am dat!
Puştiu’ – Marian Stanciu
„Sunt şi voi rămâne Puştiu'”
Vă mai reprezintă porecla?
Chiar dacă nu mai am vârsta potrivită pentru această poreclă, sunt şi voi rămâne Puştiu’.
Cum au fost primele ediţii ale „Cronicii”?
În anul 2000, când a început „Cronica Cârcotaşului”, eu lucram la Prima TV ca operator. Şerban auzise că sunt un cameraman bun şi mi-a propus să fac parte din echipa „Cronicii”. Am acceptat propunerea şi ne-am apucat de treabă. Cu toţii eram entuziasmaţi şi ne doream să facem o emisiune bună. Eu zic că am reuşit!
La aniversare, cum vedeţi această emisiune în peisajul tv românesc?
„Cronica Cârcotaşilor” este una dintre cele mai longevive emisiuni, dacă nu chiar cea mai longevivă. De la o ediţie la alta, de la un an la altul a evoluat şi a reuşit de fiecare dată să-i ţină pe telespectatori în faţa televizoarelor.
Ce apreciaţi la colegi?
Colegii de la „Cronică” îmi sunt şi foarte buni prieteni. Ne completăm reciproc şi ne ambiţionăm să facem lucrurile aşa cum trebuie. Suntem o echipă unită, iar cea mai bună dovadă sunt cei 10 ani de „Cronica Cârcotaşilor”.
Povestiţi-ne o amintire plăcută trăită în mijlocul echipei „C.C.”.
La un moment dat am avut nişte probleme de sănătate şi am stat câteva zile în spital. Când am revenit acasă, colegii de la „Cronică” mi-au adus o stripteuză. Domnişoara a început să danseze, iar soţia mea se uita la mine din pragul uşii. Vă daţi seama cum m-am simţit! A fost o surpriză din partea lor, dar şi o farsă, pentru că au filmat tot şi au dat pe post.
Mistreţu’ – Tavi Păscuţ
„După zece ani, m-am ales cu cearcăne şi burtă”
Vă mai amintiţi cum aţi ajuns în emisiune?
În anul 2000, când Şerban a pornit proiectul „Cronica Cârcotaşilor”, eu lucram la Prima TV ca regizor artistic şi am făcut parte din echipa de producţie înca de la început. Se poate spune că emisiunea „Cronica Cârcotaşilor” a venit la mine, nu eu la „Cronică”. Primele ediţii erau scurte. Se terminau repede, dar trebuiau filmate cu atenţie, pentru că erau realizate în regim live. Imaginile nu erau editate. Ce înregistram, aia intra pe post.
Ce v-a făcut să continuaţi?
Am zis că este o investiţie de viitor. S-a dovedit contrariul, pentru că m-am ales cu cearcăne şi burtă. 🙂 Dar, una peste alta, am multe amintiri frumoase.
Cum v-aţi ales cu porecla Mistreţu’?
La vremea respectivă circulau nişte bancuri cu „Mistreţul neprietenos” sau cu „porcuşorul isteric”. Având în vedere că eram destul de coleric şi îmi sărea „dopul” foarte uşor, atunci când nu ieşea ceva bine, începeam să fac scandal, ceea ce s-a întâmplat şi la prima ediţie a „Cronicii”. Atunci, Şerban mi-a spus că mă comport ca şi când aş fi „Mistreţul neprietenos”. Apoi, având nevoie de câte o poreclă fiecare, pentru că numele erau prea banale, eu m-am ales cu Mistreţul, Marian Stanciu, pentru că avea faţă de copil, cu Puştiu’, iar Şerban a rămas Huidu, pentru că la început toată lumea credea că numele lui era, de fapt, o poreclă.
La aniversare, cum vedeţi această emisiune în peisajul TV românesc?
Ca pe un rău necesar. Este cea mai longevivă emisiune de divertisment din România, cu succes constant, aş spune eu, încă din primii ani, care în timp s-a consolidat.
Ce apreciaţi la colegi? Ce credeţi că vă ţine uniţi?
S-a nimerit să fim nişte caractere asemănătoare ca ambiţie, şi foarte opuse ca fel de a fi. Ne-am completat unii pe alţii şi de fiecare dată am rămas împreună, pentru că am umplut locurile necesare în „Cronică”. Dacă unul dintre noi nu mai era, s-ar fi simţit un gol, cum de altfel s-a şi întâmplat anul acesta, când a plecat Toni dintre noi. La „Cronică” noi nu suntem colegi, ci prieteni foarte buni şi cred că în asta stă succesul emisiunii.
Codruţ Kegheş – Dezbrăcatu’
Îti mai aminteşti cum ai ajuns în emisiune?
Drumul meu în televiziune a început cu emisiunea „Banc Show”. Am participat în calitate de concurent şi am reuşit să câştig ediţia de Gală. Atunci m-am întâlnit cu Şerban Huidu pe holurile de la Prima TV. El mi-a propus să dau o probă să vadă cum mă descurc. Am filmat, a fost ok şi de atunci iată că au trecut nouă ani. La primele ediţii aveam foarte mari emoţii, dar eram fericit că fac parte din echipa „Cronicii”.
Ce te-a făcut să rămâi?
Oamenii alături de care lucrez, formatul emisiunii, personajul Dezbrăcatu’ – toate au contribuit în egală măsură. A! Era să uit de bonurile de masă! 🙂
La diverse evenimente, abordezi oamenii cu umor. Câţi răspund în acelaşi fel?
Cel mai greu este să-l faci pe om să râdă dar, dacă ai doza necesară, eu zic că poţi să smulgi zâmbete.
La aniversare, cum vezi această emisiune în peisajul tv românesc?
Cu o grămadă de invitaţi, mâncare şi băutură moca şi să ne întâlnim cu toţii să stabilim ce vom face pentru următorii 10 ani.
Timp de 10 săptămâni ne-aţi oferit o retrospectivă a „C.C.”. Mulţumit de rezultat?
În cei 10 ani ne-au apărut câteva riduri, avem şi fire de păr albe şi ne-am ales şi cu câteva kilograme în plus. Eu mă mir, dar în acelaşi timp mă bucur, cât de mult am evoluat, pe plan profesional.
Ce apreciezi la colegi?
Fiecare dintre noi are ceva special. Suntem o echipă unită şi o familie mare şi frumoasă.
Povesteşte-ne o amintire plăcută trăită în mijlocul echipei „C.C.”.
Eram în Deltă şi Mistreţu’ şi-a scăpat cheile de la maşină în apă. I-am spus să-mi dea un magnet şi o bucată de aţă, că îi recuperez eu cheile. A crezut că fac mişto de el şi nu m-a luat în seamă. Se resemnase deja. Am făcut rost de cele necesare şi i-am adus cheile la suprafaţă. Toţi au rămas uimiţi.
Cristi Hrubaru
Îţi mai amintesti cum ai ajuns în emisiune?
În 2005 eu lucram la Magic FM, care pe atunci se numea Radio Star, şi mă mai întâlneam cu Şerban Huidu pe holurile radioului. În acelaşi an s-a lansat Kiss FM la Focşani, oraşul meu natal, iar întâmplarea a făcut ca evenimentul să aibă loc într-un club unde eram MC. După ce am prezentat echipa Cârcotaşilor, Şerban m-a luat de-o parte şi m-a întrebat ce mai fac la Bucureşti, în afară de radio. I-am răspuns că nimic, aşa că a venit cu propunerea de a mă alătura echipei „Cronicii”. Nu am stat pe gânduri şi am acceptat. M-a invitat la el acasă să-mi arate nişte materiale din emisiunea „Striscia la Notizia”, varianta italiană a „Cronicii”, şi mi-a spus să mă apuc de treabă. Primele ediţii au fost catastrofale, pentru că eram foarte emotiv. A trecut ceva timp până mi-am intrat în rol aşa cum trebuia.
Ce reacţii au oamenii, pe care-i vânezi, când te văd?
Când mă văd îşi pun mâinile în cap, dar majoritatea sunt prietenoşi. S-a întâmplat să mai şi fugă, cum a fost cazul lui Lary Fredy.
La aniversare, cum vezi această emisiune în peisajul tv românesc?
Deşi de-a lungul timpului s-a încercat să i se pună piedici, „Cronica Cârcotaşilor” a continuat să existe. Încă din anul 2000, când a apărut show-ul, a fost şi este cea mai tare emisiune.
Ce apreciezi la colegi?
Şerban şi Mişu au reuşit să facă din echipa „Cronicii” o mare familie. Am petrecut foarte mult timp împreună şi în afara platoului de filmare, am împărţit bune şi rele şi am devenit cu adevărat prieteni.
Povestiţi-ne o amintire plăcută trăită în mijlocul echipei „C.C.”.
La un moment dat, Dezbrăcatu’ a intrat pe chat şi pentru câteva minute putea să vorbească gratis cu o fată. Îi trimite el un mesaj de „Hello”, iar tipa, pentru a-l antrena într-o conversaţie, îl întreabă „How are you?”, numai că într-un limbaj specific, şi a scris „HRU”. Uimit, Dezbrăcatu’ i-a răspuns cu o întrebare, respectiv „Hrubaru?”. În prima fază a crezut că este vorba de mine. După ce mi-a povestit întâmplarea, am ajuns să ne salutăm cu „HRU”.
Oana Ioniţă
Îţi mai aminteşti cum ai ajuns în emisiune?
Lucram la emisiunea „Banc Show” şi am aflat că Şerban şi Mişu aveau nevoie de o Bebeluşă. M-am prezentat la casting şi iată-mă aici! În primele ediţii am încercat să mă acomodez cu „cârcotelile” colegilor, care spuneau că sunt „blonda” echipei. În primul an de emisiune am fost nevoită să aleg între a fi balerină la Opera Română sau Bebeluşă la „Cronică”. Nu mi-a fost deloc uşor să renunţ la cei 18 ani de studii de balet clasic, dar a meritat.
Au trecut aproape opt ani de când eşti în echipă. Ce-ai învăţat în tot acest timp de la ei?
Da’ ce nu am învăţat! Lucrez alături de nişte oameni de la care ai tot timpul ceva de învăţat.
Ce apreciezi la colegi?
Umorul, ispiraţia, imaginaţia… Ştiu să lucreze în echipă. Am trecut prin multe împreună şi ne-am fost alături la bine şi la greu.
Povesteşte-ne o amintire plăcută trăită în mijlocul echipei „C.C.”.
Am mers împreună în Ibiza, Innsbruk, Salsburg, Viena şi în toată România, dar nu o să uit niciodată cina pe care am luat-o la Bruxelles, unde am mâncat fructe de mare, am râs şi am depănat amintiri.
Delia
Îţi mai aminteşti cum ai ajuns în emisiune?
Sora mea a aflat de castingul pentru Bebeluşe. A mers să dea probă, iar eu am însoţit-o. Ea era mult prea înaltă (1,81 m), iar Cârcotaşii căutau o Bebeluşa care să aibă aceeaşi înălţime cu Oana. Astfel am dat eu proba în locul ei şi iată-mă aici. În primele ediţii a trebuit să învăţ să lucrez cu camerele de filmat. A fost destul de greu la început, dar încet, încet m-am adaptat.
Ce apreciezi la colegi?
Simţul umorului şi spiritul de echipă.
Povesteşte-ne o amintire plăcută trăită în mijlocul echipei „C.C.”.
Avem amintiri plăcute din fiecare emisiune, pentru că de fiecare dată se întâmplă ceva inedit.
Cristina
Îţi mai aminteşti cum ai ajuns în emisiune?
Da, sigur că îmi amintesc. Verişoara mea m-a înscris la preselecţie, am avut încredere în mine şi norocul de a fi aleasă.
Cum au fost primele ediţii?
Pentru mine era ceva nou… camere, foarte multe lumini… Aveam emoţii mari, dar cu timpul m-am acomodat.
Ce te-a făcut să rămâi?
Faptul că îmi place foarte mult ceea ce fac şi am nişte colegi minunaţi, care mi-au devenit prieteni.
Ce apreciezi la ei?
Sunt plini de viaţă, îşi fac meseria cu profesionalism şi am ceva de învăţat de la fiecare dintre ei.
Ce vă ţine uniţi?
Prietenia care s-a legat între noi, seriozitatea şi ambiţia de a ne face treaba cât mai bine.
Povesteşte-ne o amintire plăcută trăită în mijlocul echipei „C.C.”
Călătoria în Austria de acum doi ani şi mini-vacanţa de la munte, unde am petrecut câteva zile împreună, în care am îmbinat munca cu distracţia.
Ioana
Îţi mai aminteşti cum ai ajuns în emisiune?
Deşi auzisem de castingul organizat de Cârcotaşi, iniţial nu am vrut să mă înscriu. Tata m-a convins să trimit fotografiile şi în câteva zile am fost sunată să mă prezint la preselecţie. Mi-am dorit foarte mult să fiu Bebeluşă şi, deşi concurenţa a fost mare, am avut noroc să fiu aleasă. La prima ediţie am avut emoţii mari, parcă nu mai puteam să-mi controlez picioarele. M-am acomodat repede şi în scurt timp am scăpat şi de emoţii şi de trac.
Ce apreciezi la colegi?
Faptul că sunt deschişi, sunt prietenoşi şi mereu puşi pe şotii. Suntem că o familie.
Poveşteste-ne o amintire plăcută trăită în mijlocul echipei „C.C.”.
Cred că cele mai plăcute amintiri sunt cele din excursiile în care am mers împreună. Ne-am distrat şi ne-am simţit foarte bine.
Alex Vasilache – Jukebox
Îţi mai aminteşti cum ai ajuns în emisiune?
Cum am ajuns în emisiune? Karma! Ne-am întâlnit în Delta Dunării, pe nava rapidă care face legătura între Tulcea şi Sfântu-Gheorghe. Noi 7, ei 7 (Şerban, Mişu, Mistreţu’, Puştiu’, Dezbrăcatu’, Oana şi Delia). Dupa vreo jumătate de oră de cer senin, stuf, apă şi pelicani am început să ne plictisim, aşa că noi, „trupeţii”, ne-am pus pe cântat, iar Cârcotaşii s-a pus şi ei pe cântat şi dansat. Am dat împreună un spectacol pe care călătorii nu l-au uitat prea uşor. :)) Era septembrie 2005. În următoarele luni am avut câteva apariţii la „Cronica Cârcotaşilor”, în calitate de invitaţi, iar în ianuarie 2006 Şerban şi Mişu ne-au propus să intram în familia Cârcotaşilor.
Cum au fost primele ediţii?
Nu a existat un plan anterior, conform căruia trebuie să apară în emisiune o trupă, un „band”, cum se zice acum prin televiziuni. :)). Ideea a apărut în momentul în care ne-am cunoscut şi am constatat că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Primele ediţii au fost interesante, pentru că au reprezentat o perioadă de tatonări, în care ne-am căutat locul în desfăşurătorul emisiunii. Important este că ne-am integrat complet, iar acum facem parte din echipa Cronicii.
Ce a însemnat colaborarea cu „C.C.” pentru formaţia Jukebox?
Colaborarea cu „Cronica Cârcotaşilor” a fost, în primul rând, o provocare. Munca de televiziune era ceva nou pentru noi. „Jukebox” este o trupă de live. Mie îmi place să privesc oamenii în ochi. În platou e cu totul altfel, în locul publicului este ochiul rece al camerei de filmat.
Cine vă alege melodiile pe care le interpretaţi în emisiune?
De obicei le alegem noi, dar uneori Şerban sau Mişu are nevoie de o anumită melodie pentru a susţine muzical un moment din emisiune. În ceea ce priveşte sezonul acesta, ne-am apucat să cântăm piesele dance din playlist-ul Kiss FM în varianta rock. În definitiv, de ce nu? Este o modalitate de a „împrieteni” cele două genuri muzicale şi, implicit, pe fanii lor. În ceea ce priveşte parodiile pe care le cântăm, noi alegem melodiile şi facem versurile.
Ce apreciezi la colegi?
În primul rând ne ţin uniţi prietenia şi încrederea reciprocă. Este foarte important să ştii că te poţi baza pe cel cu care lucrezi. Unul din lucrurile care m-au impresionat de la început a fost faptul că emisiunea se compune din bucăţi care se pun la un loc în momentul filmării. Emisiunea este un puzzle format din mai multe bucăţi la care se lucrează oarecum independent. Practic, imaginea de ansamblu o vedem cu toţii în momentul în care filmăm emisiunea în platou.
Povesteşte-ne o amintire plăcută trăită în mijlocul echipei „C.C.”.
În 8 sezoane de „Cronica Cârcotaşilor” am trăit multe momente faine în gaşcă, începând cu cela petrecut în Delta Dunării, care a dus la debutul nostru în televiziune.
