De obicei, într-o zi de mare sărbătoare nu se cuvine să ne gândim la o realitate atât de grea cum este singurătatea. Dar într-o lume haotică şi dominată de egoism sărbătoarea nu mai are valoare unificatoare, ci luminează ca o candelă în mijlocul nopţii atotputernice. Aşa este şi cu Paştele, şi cu Crăciunul, aşa sunt sărbătorile acum. Se ascund în profunzimea inimii noastre şi de acolo îşi trimit semnalele de viaţă veşnică. Periferia este zgomotoasă, asaltată de cuvinte mari şi inutile. Centrul are discreţie şi delicateţe. Întotdeauna m-am întrebat câţi oameni singuri sunt într-o zi de mare sărbătoare. În timp ce parlamentarii şi toţi cei bogaţi nu mai prididesc cu urările de fericire şi sănătate – cam aşa cum făcea Ceauşescu odinioa¬ră -, există insulele celor nefericiţi, poate singurii îndreptăţiţi să trăiască cu adevărat ceea ce este mai presus de istorie. În timp ce se întind mese îmbelşugate şi invitaţii sunt unul mai prosper şi mai hulpav decât altul, pe străzi apar fiinţe singuratice, care se plimbă fără nici o ţintă fiindcă nu au unde să se ducă, pe care nu i-a invitat nimeni nicăieri, care chiar dacă îndrăznesc să dea un telefon sunt repeziţi sau să li se răspunde în doi peri. Aceasta este soarta lor căreia îi închină un pahar mai mult de vin şi poate doar în asemenea clipe se pot gândi la singurătatea Domnu¬lui, Domnul din grădina Ghetsimani, Domnul din clipele calvarului, Domnul răstignit, Domnul din mormânt. Ca orice religie creştinismul a trecut de la cei puţini la cei mulţi. Masificarea unei tradiţii nu trebuie criticată, dar măcar să nu uităm că tot cei puţini şi singuri oglindesc cel mai bine evenimentul sacru. Există aşadar o falie între cei deja colectivizaţi şi aceia care şi-au păstrat neprihănirea. „Hristos a înviat” nu sună autentic decât în gurile acestora din urmă.
