» In urma cu 15 ani, fotbalistul belgian Jean-Marc Bosman a castigat o batalie juridica istorica impotriva intregului establishment sportiv european. "Verdictul Bosman", cum s-a numit hotararea Curtii Europene de Justitie din 1995 in chestiunea transferurilor de jucatori, a modificat definitiv lumea fotbalului european. Bosman, omul care prin incrancenarea lui a permis acest lucru, este insa azi un om zdrobit si ruinat.
Satul in care locuieste Jean-Marc Bosman, Villers-L’Évêque, e pierdut in campia care duce la mahalalele industriale ale orasului valon Liège. Un sat de cateva sute de suflete, cu casele ingramadite concentric in jurul bisericii. O scoala primara, un azil de batrani, un mic supermarket. Nimeni pe strada. Iarna totul pare parasit. Aici, pe strada principala, locuieste omul care prin incrancenarea lui a schimbat functionarea fotbalului european.
Victoria lui Jean-Marc Bosman in fata Curtii Europene de Justitie le-a permis multor fotbalisti sa devina milionari. El insa nu a profitat de asta, ba chiar, dimpotriva, si-a atras dusmania definitiva a cluburilor si a structurilor europene ale fotbalului, ajungand astazi in pragul ruinei.
Deschide usa surazand larg, insa mana ii tremura. S-a rotunjit la fata si la solduri, nu mai are silueta tinereasca de pe pozele din anii ‘90. Doua decenii de hartuieli prin tribunale si-au lasat urmele. Bosman are cearcane, parul i s-a rarit.
Mainile nu ii tremura insa de la bautura, s-a lasat de baut de mai bine de doi ani. Tremuratul ii vine de la stres si medicamente. Depresia e la fel de distrugatoare ca si alcoolul. E singur acasa, cu un caine batran. Nu mai are masina, motiv pentru care a propus ca intalnirea sa aiba loc la el in sat. Avea doua case, ambele in Villers-L’Évêque, insa e pe cale de a o vinde pe cea mai mica, in care statea pana acum sora lui, pentru a-si plati datoriile fata de fiscul belgian. Sora lui va veni probabil sa stea cu el si cu iubita lui, cele doua femei fiind singurele fiinte care inca mai cred in el.
Se bate de doua decenii si simte acum ca nu mai poate. "Daca nu beam, nu rezistam", spune el, nici macar pe un ton de justificare, ci doar asa, constatand o realitate istorica. "Beam ca sa-mi uit problemele si esecurile, dupa care beam ca sa uit ca beau."
Lupta cu "caracatita"
Ce l-a adus in situatia asta? Lupta permanenta impotriva "caracatitei", cum numeste el structurile fotbalului profesionist, facand aluzie la mafia italiana, care este numita, de asemenea, "caracatita". Dupa verdictul din 1995 care i-a fost favorabil, "caracatita" l-a impiedicat pe Bosman sa mai joace. Cariera lui era deja terminata. Totul a inceput atunci cand FC Liège nu l-a lasat, desi contractul lui cu clubul se incheiase deja in vara anului 1990, sa mearga sa joace la micul club USL Dunkerque, in Franta. Liège cerea 800.000 euro pentru un jucator care nu mai era la ei, iar francezii nu au putut plati o asemenea suma.
Bosman era – si a ramas, de altfel – un om simplu. El nu vedea de ce, daca si-a incheiat contractul cu un club, nu poate sa mearga la altul. Afland ca Uniunea Europeana, in care traieste, asigura libera circulatie a lucratorilor, persoanelor si serviciilor, el a facut recurs in fata Curtii Europene de Justitie. Aproape cinci ani mai tarziu Bosman a castigat, facand ca judecatorii europeni sa impuna aplicarea regulilor liberei circulatii si lumii opace a fotbalului.
Desigur, nemaiexistand nici o piedica legala in fata transferului jucatorilor, asta a facut ca salariile celor mai buni dintre ei sa explodeze, atingand sume fenomenale, miraculoase – sau obscene – pentru muritorul de rand. Bosman nu a profitat insa de nimic din aceasta mana. Dusmania cluburilor l-a urmarit cu o inversunare iesita din tragediile antice. Ceea ce l-a indurerat insa cel mai tare a fost lipsa totala de solidaritate din mediul fotbalului. Prea putini au fost cei care i-au multumit, iar practic nimeni nu a sarit sa il ajute cand a ajuns in pragul ruinei. "Toti fotbalistii astia care s-au imbogatit prin initiativa mea… daca mi-ar varsa fiecare macar 50 de euro pe luna, m-as scoate." Din pacate, in viata reala lucrurile nu se petrec asa. Nu numai ca nimeni nu il ajuta financiar, dar nici unul dintre fostii lui colegi nu ii scrie vreodata, nici macar de sarbatori.
Amaraciunea cea mai mare pe care o resimte Jean-Marc este cea produsa de nerecunostinta sindicatului international al fotbalistilor, FIFPRO, care a devenit ceea ce este numai datorita lui. "S-au folosit de mine", scrasneste el. Abia dupa ce el a castigat procesul, sindicatul FIFPRO a fost recunoscut de catre FIFA si UEFA. Dar dupa ce a devenit recunoscut si acceptat datorita lui, tot ceea ce FIFPRO a facut pentru el a fost sa il invite la inaugurarea noilor lor localuri din Olanda. "Voiau doar sa ma aiba pe fotografia oficiala, alaturi de Platini." Cu toate astea, FIFPRO nu a incetat sa repete in public ca il sprijina cu totul pe Bosman. FIFPRO a creat o legenda pe internet, lasand sa se creada ca s-a oferit sa-i plateasca lui Bosman 25.000 euro pe an, pe o perioada de 10 ani, pentru a-l ajuta sa traverseze acest moment dificil. Nici vorba!…
Aici Bosman devine agitat si incepe sa scoata hartii, faxuri si extrase de banca. "M-au mintit si au mintit pe toata lumea. Mi-au oferit o singura data 10.000 euro si atat!… Zece mii pentru doua decenii de lupta in tribunale si pentru o cariera ruinata." In perioada in care le-a cerut in mod direct ajutorul, pentru ca nu ajungea sa mai faca fata tribunalelor, incepuse sa bea, isi vedea cariera terminata etc., tot ce a primit de la ei a fost un fax de la secretarul general al FIFPRO, olandezul Theo van Seggelen, care spunea textual: "Draga Jean-Marc, nu credem ca dandu-ti bani te-ar ajuta sa iti rezolvi problemele. Ar fi bine sa incerci sa iti iei viata in maini". Jean-Marc nu poate nici acum sa creada ca acest fax nu a fost o insulta deliberata.
Fiscul si avocatii
Lupta prin tribunale a continuat si dupa aceea, vreme de inca un deceniu. Nemaiputand juca nicaieri, imbatranind (nascut in 1964, el e mult prea in varsta acum pentru a mai juca), Bosman a cerut despagubiri pentru veniturile pierdute. Inca zece ani de tribunale, pentru ca in 2004 sa primeasca o suma modesta, 220.000 euro, suma care s-a topit pe loc, luata de fiscul belgian si de avocati. Mai mult, a ramas cu datorii pe care nu le poate plati. A incercat dupa aceea de toate. Daca nu a mai putut juca, spera, in schimb, sa-si poata folosi numele pentru ceva. Nici asta nu s-a putut. S-a creat in jurul lui un fel de zid al tacerii. Din 1995 n-a mai putut juca decat un timp intr-un mic club francez si cateva luni pe insula tropicala frantuzeasca Réunion. Niciodata insa in Belgia si niciunde altundeva in Europa.
"N-am fost un mare fotbalist", recunoaste el. "Sunt insa un om cinstit, care vrea sa fie respectate regulile". Recent, el a creat un site internet pe care a cautat sa-si promoveze numele. Singura oferta de slujba pe care a primit-o a fost insa una de reprezentant de comert pentru o marca de haine sport pentru copii. Miile de tricouri pe care le-a imprimat cu logo-ul sau au ramas nevandute. Compania de IT care i-a facut site-ul internet profita de faptul ca e o "celebritate" si ii cere sume fantastice pentru un site care nu merge bine si pe care el nu poate pune nimic fara sa treaca prin ei.
Incearca sa isi refaca viata. Traieste acum cu o chelnerita, Carine, cu care are un baietel de 8 luni. In privinta fotbalului profesionist insa, Bosman ramane plin de deziluzii. Fotbal vede acum doar la televizor. Experienta cu FIFA il face banuitor si el se indigneaza impotriva asa-numitei reguli "6±5" introduse de federatie (6 jucatori nationali, 5 straini). Spera ca cineva sa combata asta, dar, spune el: "Eu nu mai pot". Nu a spus inca tot ceea ce stie si se pregateste sa stranga totul in vederea publicarii unei carti. O carte care ar putea avea efectul unei bombe pentru lumea fotbalului profesionist, o carte care ar demasca functionarea subterana a unei lumi presupuse a functiona pe fairplay. Nu o poate insa scrie singur, pentru ca recunoaste ca nu are condei, si ar dori sa poata gasi pe cineva de incredere cu care sa o duca la capat. Cineva insa care sa nu-i ceara bani.
