In conditiile sforaielii popesti, pe nas, cu emfaza, a noilor sloganuri politice de catre vechii farisei ai jocurilor puterii, multi dintre noi se intorc, dupa sfatul lui Jean-Jacques Rousseau, catre… natura. Legenda nationala – care infrumuseteaza si ea lucrurile – spune ca, in trecut, atunci cand lucrurile mergeau prost (invazii straine, spoliere de catre puternicii zilei, dezamagire din dragoste), romanii se refugiau in codru, apucandu-se de haiducie sau, pur si simplu, traind din ceea ce le oferea padurea, la adapostul ei, pana cand urgia trecea. Nici astazi nu facem altfel si altceva cateodata; cu diferenta ca, in loc sa ne cautam salvarea printre copaci, taiem bezmetici padurea pentru salvarea noastra aparenta. Iar apoi, cand credem ca banii obtinuti astfel ne scot la mal, incep sa vina ploile cu alunecari de teren, se surpa coamele de deal, ne trezim in peisaje sterpe…
Dupa 1989 lucrurile au alunecat iremediabil intr-un lant "trofic" semnificativ. Industria de stil stalinist s-a prabusit, circuitul socialist european (CAER) s-a dus pe copca, somajul a obligat muncitorimea marilor orase sa isi caute altceva de lucru, a inceput un exod tacit catre casele de bastina ale parintilor care, in anii ‘50, lasasera satele pentru a participa la marele proces al industrializarii galopante a Romaniei. O urmare a fost aceea ca din nou preponderenta populatiei urbane asupra celei rurale s-a evaporat, recazandu-se intr-un trecut autohton dominat de satele mai mult sau mai putin autarhice si ferite de modernitate. O alta: ca acel trecut s-a dovedit ireversibil sub raport calitativ, noii "sateni" neparticipand, de fapt, nici la relansarea agriculturii, nici la modernizarea substantiala a satului.
In conditiile unei economii rurale de subzistenta, populatia sateasca actuala nu produce nici pe departe hrana obtinuta in vremurile glorioasei noastre agriculturi de "granar al Istanbulului", al Europei sau al lumii inainte de marele succes agrar al Americii de Sud si de imbogatirea danezilor prin export de vite. In plus, nici atitudinea traditionala fata de natura nu s-a mai transmis. Iubirea maladiva de pamant a lui Ion al lui Rebreanu nu s-a transmis urmasilor sai plecati la oras si reveniti de acolo. Oricat de mic ar fi raul sau paraul care strabate asezarea, undeva, la o margine a habitatului, tot e plin la malul lui de zdrente, cioburi, oale uzate si PET-uri.
Instinctul de a fugi de excesele retorice si insuficientele pragmatice ale politicii nu sunt, din pacate, astazi compensate de o recompensa venita din partea naturii. si asta, pentru ca, lovita de iresponsabilitatea multora dintre noi, natura insasi este excedata. Filosofia minimalista a momentului, in fata propagandei ieftine servite pe post de solutii si evaporata in secunda imediat urmatoare, ar trebui sa fie sa salvam macar conditiile primordiale in care ne aflam: calitatea apei pe care o bem, a aerului pe care il respiram, primenirea strazii pe care locuim (plantand flori si copaci, rarind densitatea bioxidului si a gazelor de esapament care ne saboteaza respiratia) etc. In principiu, avem si cadrul pentru asa ceva.
Iata ce spune pe aceasta tema Andreas Beckmann, directorul WWF Dunare-Carpati: "Romania are politicile de baza in domeniul mediului si, din acest punct de vedere, lucrurile arata bine. Acestea sunt in conformitate cu legislatia relevanta a UE, deci pe hartie lucrurile stau destul de bine. (…) Sunt anumiti factori care determina aceasta stare de fapt: este vorba, in parte, de vointa politica, apoi de capacitatea administrativa – atat in ceea ce priveste oamenii, cat si expertiza necesara, care este inca destul de slaba –, dar mai este si problema guvernantei – abilitatea de a implementa lucruri care sunt obstructionate de diverse forme de coruptie. Toate acestea sunt probleme de baza care stau in calea implementarii".
Dl Beckmann constata o stare de fapt asa cum se infatiseaza ea la nivelul oficial al politicilor de mediu si al atitudinilor relevante pentru aceasta din cercurile politice si administrative. Dar noi, restul, cetatenii care populam comunitatile de unde s-au recrutat alesii si slujbasii statului, ce facem? Este mereu simplu ca la navala vorbelor sa reactionezi cu alte vorbe. Dar suntem departe de situatia in care o majoritate tacuta s-ar dovedi indarjita in a-si apara dreptul la umbra unui castan stradal, la perimetrul unui parc amenintat de invazia vilelor imbogatitilor aflati in cardasie cu oficialii care emit aprobari, de agresiunea automobilelor parcate pe trotuare.
In plina criza economica mondiala, care in Romania este si o criza politica – generata de una morala si generatoare de una de… moral –, consecintele degringoladei publice se resimt acut pana si in raporturile cotidiene cu mediul natural. Cand ursii ataca locuitorii unei margini de oras nu este semn ca animalele au invadat abuziv asezarea, ci ca aceasta s-a extins pana dincolo de limita in care nu ar fi periclitat perimetrul de locuire al ursilor. Exemplul, banal, vine din domeniul stirilor recurente de pe micile ecrane si pare mai degraba atipic, exotic. si totusi: v-ati gandit ca, in fata atator agresiuni de mediu, ursi care ratacesc prin jurul tomberoanelor dupa hrana am putea fi chiar noi, insii fara pozitii vizibile prin aparatul politic si administrativ al tarii?
