Acum o saptamana am asistat ca in fiecare an la pelerinajul facut la moastele de la Iasi ale Sfintei Parascheva. A fost si acum multa lume, frig, oboseala, lesinuri. Acestea nu mai mira pe nimeni. Dar la vreo cateva sute de metri mai incolo avea loc un concert de muzica moderna, prilejuit de sarbatoarea orasului. Acolo oamenii tipau, chiuiau, cantau, beau. Aveam de-a face cu o atmosfera total opusa aceleia determinata de evlavia pelerinajului. Dintr-un anumit punct de vedere specific judecatii care favorizeaza pluralismul, situatia ca atare nu trebuie sa intrige. Dimpotriva. Poate fi socotita un bun exemplu al unei lumi diverse, in care aspectele contrastante se tolereaza reciproc foarte bine. Cu toate acestea, ceva-ceva scartaie in povestea asta. Dintotdeauna intre biserica si strada a existat un paralelism care a pus in evidenta doua lumi straine una de cealalta.
Strainatatea nu inseamna neaparat ostilitate, dar in timp, prin degradarea lucrurilor, poate sa aiba loc si asa ceva. Iar la urma urmei istoria a cunoscut o asemenea faza accentuata a degradarii. Regimurile politice totalitar ateiste nu au suferit niciodata biserica in care au vazut un adversar redutabil. Intrebarea celebra a lui Stalin, cate divizii are Papa, poate fi inteleasa si in acest registru al lecturii. Dictatorul rus intuia ca in biserica si mai ales in biserica romano-catolica are un adversar pe masura, caruia s-ar putea sa nu-i faca fata. Ceea ce pana la urma s-a si adeverit, Vaticanul fiind factor decisiv in prabusirea comunismului. De asemenea, la procesul din 1959 al Rugului Aprins procurorul care s-a ocupat de caz l-a tratat vulgar si grosolan, dar in aceeasi linie a presimtirii unei primejdii. Ati vrut sa ne dati foc, banditilor, ar fi racnit omul puterii la acel grup de clerici si carturari care nu mai la asa ceva nu se gandisera.
Continuand acest traseu al rationamentului nu era deloc exclus ca unul din pustanii ieseni care participau la concert, surescitat, plecand de la petrecere si trecand prin fata pelerinilor, sa nu fi fost cuprins asa, ca din senin, de un acces de furie fata de turma de credinciosi, insirata pentru a ajunge in dreptul sfintei racle, si sa nu fi inceput sa urle la oameni cam in maniera in care in anii ’50 urlau sergentii, plutonierii si evident procurorii partidului comunist. Strada nu a iubit niciodata biserica si i-a privit cu dispret pe bisericosi. Strada in orice regim ramane aceeasi, vulgara, agresiva, furioasa. In fata unui asemenea pericol biserica se rigidizeaza la randul ei si adopta o pozitie inchizitoriala. Cadem astfel in capcana unui conflict fara iesire. Iesirea insa nu poate fi decat… pe sus. Cu alte cuvinte, cei intrati in biserica sa nu mai priveasca inapoi si sa nu raspunda nici unei provocari. Oricat de mult ar fi dispretuiti si luati in ras, naivitatea lor sa ramana neintinata.
