» Prabusirea regimului comunist a proiectat in presa straina imaginea teribila a Romaniei: orfelinate mizere, copii abuzati, prost hraniti si privati de ingrijire medicala.
» Vidul legislativ de atunci, dar si saracia au permis ca un numar mare de orfani sa ajunga in Occident, infiati sau cumparati. Despre unii nu se mai stie nimic, pentru altii insa adoptia a fost sansa unei vieti fericite.
Mama adoptiva a gemenelor Mikaela si Zoe Radford nu a uitat nici acum, dupa 19 ani, clipa in care si-a vazut fetele pentru prima data, intr-o maternitate din Pucioasa. Aveau doar doua saptamani si cantareau cate 1.500 de grame fiecare, fiind nascute prematur. Se intampla in noiembrie 1990, la o luna dupa ce Jan Radford venise in Romania, hotarata sa adopte un copil. "Ca femeie nemaritata, nu erau prea multe tari in 1990 care sa-mi permita sa adopt, de aceea am venit imediat in Romania", povesteste Jan Radford, 54 de ani, administrator al unui spital. In Romania se putea face atunci aproape orice. Reglementarile erau vagi, adoptiile se incheiau prin avocati si durau, in medie, cateva luni. Procedurile durau si mai putin daca erai dispus sa incalci legea, deja extrem de permisiva.
"Mi-a luat cam 10 zile sa gasesc un nou-nascut aparent sanatos. In cateva zile, actele erau gata. Dar unchiul tinerei mamici mi-a cerut 1.000 de dolari si o camera video", isi aminteste Jan. Adoptia respectiva a fost intrerupta, iar femeia si-a continuat vizitele prin orfelinatele si spitalele din tara.
A vazut mai multi copii, dar nu i-au convenit din cauza varstelor prea marisoare. si, cum avea de unde alege, a asteptat pana a gasit ce-si dorea, intr-o maternitate din Pucioasa, a zecea unitate medicala de acest gen pe care o vizita: "Doctorul a adus doua mici ghemotoace, infasurate in paturi. Mi s-au parut cei mai frumosi copilasi din lume, dar era vizibil ca se nascusera prematur. Aveau iritatii de la scutece si una dintre ele parea bolnava: avea cearcane si parea fara vlaga. Doctorul mi-a recomandat sa o adopt doar pe cea sanatoasa, dar n-am vrut sa aud de asa ceva!". La inceputul lunii decembrie 1990, Jan si fetitele sale erau deja in drum spre casa. Dupa o spitalizare de o saptamana, micutele si-au petrecut primul Craciun din viata in noua lor casa.
Lectii de dans si profil pe Facebook
Acum, 19 ani mai tarziu, Mikaela si Zoe traiesc o viata plina in Burnaby, un orasel din apropiere de Vancouver. Au absolvit liceul cu note foarte bune, s-au inscris la facultate, au profil pe Facebook si joburi part-time. Mikaela vrea sa devina profesoara, Zoe se viseaza arhitect. In paralel, gemenele au studiat dansul timp de 15 ani si pianul alti opt, stiu sa cante la chitara si viseaza sa se marite si sa aiba propriii copii. "Sunt foarte apropiate si au devenit doua tinere femei minunate. Sunt foarte mandra de ele. Nu cred ca ar fi supravietuit daca nu le-as fi adus in Canada. Cel putin, cea mica, Zoe, mai mult ca sigur n-ar fi trait. Daca ar fi supravietuit si ar fi ramas alaturi de familia lor, probabil ar fi dus o viata in saracie, cu putine posibilitati. stiu ca din acest motiv mama lor a ales sa le dea spre adoptie", spune Jan, care a mai adoptat recent doi copii din Canada.
si Mikaela si Zoe stiu ca au fost infiate. Jan le-a spus fetelor inca de mici, le-a vorbit despre familia biologica din Romania si le-a aratat fotografii cu mama lor naturala si cei patru frati din Romania, carora le trimit cadouri de fiecare Craciun. In 1999, fetele chiar i-au vizitat in satucul de langa Pucioasa.
"A fost o reuniune! Erau acolo fratii si surorile lor, unchi, matusi, veri si verisoare. M-am mirat ca nimeni n-a plans. Doar foarte multe imbratisari si sarutari. Fetele s-au simtit impacate ca familia lor era sanatoasa si fericita, ca aveau o casa in care sa locuiasca, cu o gradina mare si un porc", povesteste Jan.
Cele doua fete nu au putut face parte din acest peisaj pentru ca mama lor nu avea posibilitatea sa le creasca la momentul nasterii. Asa ca le-a lasat la maternitate, unde au avut sansa sa fie indragite de Jan Radford, din Burbaby, Canada.
"Romania ar trebui sa fie mandra de Jonathan"
In primavara anului 1991, cel care acum poarta numele Jonathan Yourtee si traieste in New Hampshire, Statele Unite, era un copil fara nume, abandonat intr-o maternitate din Satu Mare. Era foarte bolnav, prost hranit si extrem de slab. Abia se misca si nu zambea, dar ochii ii erau foarte expresivi. Cel putin asa si-l aduce aminte mama sa adoptiva, Elaine McEwan Yourtee, pe tanarul de 18 ani care a fost recent acceptat la scoala de muzica din cadrul Universitatii Mount Allison, din New Brunswick, Canada. "Nu am fi putut adopta un copil mai bun decat Jonathan. Romania ar trebui sa fie mandra de el", isi incepe Elaine povestea, fericita ca poate impartasi bucuria pe care i-a oferit-o adoptarea primului ei copil. Decizia de a porni spre Romania, o tara despre care nu stia nici macar unde se afla pe harta, a luat-o in iarna anului 1991, dupa vizionarea unui documentar despre conditiile teribile din orfelinate. In aprilie, sosea impreuna cu sotul sau, medic in SUA, pe Aeroportul Otopeni. "La aterizarea pe aeroport, in Bucuresti, ma gandeam: «O, Doamne! Ce am facut! Ce cautam noi aici!». Inca erau soldati inarmati care pazeau aeroportul. Nici nu vorbeam limba, nu stiam pe nimeni. Era infricosator!"
Dupa ce socul initial s-a atenuat, a mai urmat unul: autoritatile au crezut ca ajutoarele aduse de sotii Yourtee erau in schimbul unui copil. "Am fost dezamagita, dar am inteles ca romanii nu erau ca noi. Au fost si persoane care ne-au sugerat ca procedurile ar dura mai putin daca le-am da niste bani. Insa nu veniseram in Romania pentru a cumpara un copil, ci pentru a-l adopta, asa ca am trecut prin toate etapele", spune Elaine. In ciuda acestor piedici, in iulie 1991, sotii Yourtee plecau din Romania cu noul lor fiu, despre care cred ca nu ar mai fi fost in viata daca nu l-ar fi adoptat. Patru ani mai tarziu, se intorceau pentru adoptia celui de-al doilea fiu, Mathew, acum in varsta de 15 ani. Experienta din Romania i-a convins ca orfanii acestei tari au nevoie de ajutor, asa ca au infiintat o fundatie – Nobody’s Children – prin care incearca sa faca tot posibilul pentru a le usura viata. Familia Yourtee traieste in orasul Windham, New Hampshire, in apropiere de Boston, de ocean si de Muntii Albi. Jonathan si Mathew au stiut de la bun inceput ca au fost adoptati din Romania. Modul in care se raporteaza la tara natala este insa diferit. In timp ce Jonathan, desi se considera si roman, nu simte o legatura foarte puternica cu Romania, Mathew este mai exaltat.
"Fratele meu este genul «Iubesc Romania! Traiasca Romania». Are chiar si o patura pe pe pat in culorile steagului romanesc, crosetata de mama", spune Jonathan razand. Lui Mathew ii plac limbile straine, studiaza franceza, rusa si alfabetul arab. Primul lucru care ii vine lui Jonathan in minte cand se gandeste la tara natala e un soi de recunostinta. "Nu ma simt foarte legat de Romania. Dar ii datorez ca a permis adoptia mea."
Fratele mai mare este interesat de lucruri mai serioase. Se implica in organizatia infiintata de parintii sai pentru ajutorarea orfanilor si ar vrea ca sistemul romanesc sa se imbunatateasca. "Am aflat multe lucruri despre Romania din proiectele de la scoala si din munca parintilor mei. Incerc sa inteleg structura guvernului roman cu ajutorul unei prietene din Romania, care vine in fiecare an in State. Ea m-a ajutat sa inteleg putin cum functioneaza guvernul, cum ar putea fi imbunatatit sistemul. Asta ar fi minunat sa se intample", spune tanarul.
Fostul orfan roman, premiat de Barack Obama
Amandoi sunt indragostiti de muzica. Mathew are propria-i trupa de rock si stie sa cante la chitara bass, tobe, trombon, clarinet, in timp ce fratele sau studiaza muzica la Universitatea Mount Allison. Prefera pianul, dar canta si la clarinet, fagot si vibrafon. "As putea spune ca sunt un muzician cu norma intreaga. Imi place cel mai mult pianul pentru ca este cel mai versatil. Oamenii imi spun ca atunci cand cant la pian devin o prelungire a lui, am o alta postura, o anumita privire. Ma exprim mult mai bine prin muzica decat prin cuvinte", spune Jonathan, care a avut o deficienta auditiva vindecata prin terapie muzicala.
Pentru performantele avute in liceu, in ciuda dificultatilor, tanarul a fost premiat anul acesta de Casa Alba, diploma fiind semnata de presedintele Barack Obama. De curand, tatal adoptiv a suferit un transplant de rinichi, pentru care a asteptat zece ani. "S-a vorbit mult despre copiii romani adoptati de straini pentru trafic de organe sau pentru lucruri si mai grave. Vreau sa va spun ceva: in cei zece ani in care sotul meu a asteptat un rinichi, in nici un moment nu s-a pus problema ca unul dintre baieti sa-i doneze unul. Nu pentru ca nu ar fi vrut ei, ci pentru ca noi nu am fi de acord in vecii vecilor cu asa ceva", spune Elaine.
"Orfelinatul ar trebui sa fie doar o perioada de tranzitie"
Rozalia Both nu avea de gand sa-l adopte pe baietelul de trei ani de la Leaganul "Casa cu ferestre deschise" din Timisoara. Initial il luase acasa doar pentru un weekend, in vara anului 1997. "Vroiam sa fac viata mai usoara unui copil, sa se simta ca intr-o familie. Mai multe centre din Timisoara m-au refuzat, pentru ca spuneau ca, daca nu vreau sa adopt copilul, nu i-as face decat rau, pentru ca ar suferi cand s-ar intoarce la orfelinat", povesteste Rozalia Both.
Singurul centru care i-a acceptat propunerea a fost "Casa cu ferestre deschise", unde era ingrijit si un baietel care provenea dintr-o familie cu probleme. Tatal sau era alcoolic si daduse foc la casa, mama nu muncea si abia se descurca cu ceilalti trei copii. "Era timid, rezervat, nu vorbea mai deloc. L-am luat acasa vineri si duminica seara l-am dus inapoi. A inceput sa planga si mi-a spus ca, daca l-as iubi, nu l-as lasa acolo", spune femeia, care pe atunci avea 33 de ani si divortase de curand. Dupa doar doua saptamani, a revenit la centrul de plasament si a luat copilul din nou acasa. De data aceasta, vroia sa fie definitiv, asa ca a inceput procedurile de adoptie. Acum, Gabriel Norbert Both are 15 ani si a terminat gimnaziul la Liceul Teoretic "William Shakespeare". Din aceasta toamna urmeaza cursurile Liceului Baptist de Matematica-Informatica din Timisoara, pentru ca este pasionat de stiintele exacte. Rozalia Both i-a spus de la bun inceput lui Gabriel ca l-a adoptat: "Nici nu se putea altfel, pentru ca era destul de marisor. N-am avut niciodata probleme, ba a fost mereu recunoscator ca a fost adoptat. E si normal, orfelinatul nu este un mediu potrivit pentru un copil. Ar trebui sa fie doar o perioada de tranzitie spre o familie normala". z
Situatia, azi
» Probleme de sistem
Dupa 20 de ani de la Revolutie, situatia copiilor parasiti de parintii biologici s-a ameliorat fata de primii ani ’90, dar mai sunt multe de facut. Romania are nu mai putin de 42.000 de copii abandonati: 22.000 se afla in orfelinate si 20.000 in grija unor asistenti maternali platiti de stat. In 2008 s-au deschis dosare de adoptie pentru 2.143 de copii, dintre care doar jumatate au fost si adoptati. Asta, in conditiile in care numarul familiilor care doresc sa infieze este de circa 3.000 anual. In prezent, in Romania un proces de adoptie dureaza, in medie, un an si trei luni. Dar lacunele asociate procedurilor de adoptie diminueaza considerabil sansa copiilor din orfelinate de a avea o familie.
