Thomas Ciulei: Ne lipseste o „miscare” underground pentru oamenii interesati de documentare

In ultimii ani do­cumentarele romanesti au inregistrat succese, in special in strainatate, insa in Romania succesul lor nu are aceeasi valoare precum cel al lui Mungiu, dupa cum ne-a explicat Thomas Ciulei.

Incepand cu 17 septembrie, la Sighisoara se va desfasura un festival dedicat filmelor romanesti premiate in ultimii ani. Printre filmele din palmaresul festivalului se numara si ultimul film documentar al lui Thomas Ciulei, "Podul de flori", dublu premi­at la Festivalul de Film goEast din Germania. Despre filmul do­cumentar romanesc si viitorul acestuia ne-a vorbit Thomas Ciulei in interviul de mai jos.

 Carte de vizita

Nume: Thomas Ciulei
Studii: A urmat studii de Cinematografie la München si la New York.
Activitate: "Podul de flori" (2008), "Asta e" (2001), "Face Mania" (1997), "Gratian" (1995), "Like a Bird on the Fence" (1992), "Plays of Light at the Maxim" (1990).
Profesie: regizor, producator, director de imagine.

De ce sunt atat de putini regizori de documentare?

Thomas Ciulei: Pentru ca, in Romania, sunt foarte pu­tine conditii pentru a putea face documentare. In primul rand, in toata lumea documentarul traieste din televiziune, or, la noi, televiziunile nu se intereseaza de filmul documentar. Nu exista interes pentru acest gen si nu se vede o necesitate in producerea lui.

Exista o scoala de film do­cumentar?  

TC: Nu avem o scoala pentru film documentar. Avem Aristoteles Workshop, un workshop pentru oamenii interesati de documentare. Nu este o scoala propriu-zisa, dar se aseamana cel mai mult uneia. Respectivele cursuri dureaza cam o luna si se incheie cu realizarea unui documentar. Insa in afara de Aristoteles, genul documentar este foarte neglijat in Romania. De aceea, este si foarte dificil sa faci astfel de filme. Nu exista producatori, nu exista nici distribuitori ca filmele documen­tare sa ajunga in cinematografe. Nici pentru cele romanesti, nici pentru cele straine. Cand ati vazut ultima data un film documentar la cinematograf? Daca un regizor care ar dori sa faca un do­cumentar ar vedea ca exista po­sibilitatea de a se face un astfel de film, daca ar fi locuri care produc, lucrurile ar sta altfel. Casele de productie sunt o problema in Romania, desi in ultimii ani s-au facut filme documentare foarte in­teresa­nte, chiar daca au fost filme de debut, ele au fost foarte bune.

De ce nu se vor? Romanilor nu le plac documentarele?

TC: Si asta trebuie invatat. Cu documentarul e asa cum ma­nanci stridii. Trebuie sa inveti cum sa le mananci ca sa-ti placa. Asa este si filmul documentar pentru romani, trebuie sa invete sa-l "guste".

De ce ajung documentarele romanesti atat de greu pe micile ecrane?

TC: Noi nu producem ca sa avem ce distribui. Ceea ce ve­deti la televizor sunt filme pe care cineva le-a finantat, iar dupa incheierea filmarilor, pro­ducatorii le vand pentru a-si recupera banii. In prezent, un film documentar este foar­te ieftin, iar televiziunile pre­fera sa le cumpere, nimeni nu vrea sa produca unul. In gene­ral, Romania este o tara de consum, de import, nu produ­ce nimic, doar consuma. Este valabil si in cazul fil­me­lor do­cumentare: nu le producem, le cumparam din alta parte.

Cum vedeti viitorul filmului documentar romanesc?

TC: Filmul documentar va avea aceeasi soarta precum cel de fictiune. Vor fi cativa insi care se vor zbate, vor incerca si poate vor reusi ceva. In acest moment, nu exista ni­mic planificat, organizat, nu se poate prevedea nimic. Iar daca nu se face nimic, evident ca peste 5 ori 10 ani, de exemplu, lucrurile vor sta la fel ca acum. Nu avem nici din partea CNC-uli vreo initiativa in legatura cu filmul documentar ori cum sa-l folosim in avantajul nostru. Este adevarat, in ultimii ani, filmele do­cumen­tare au inregistrat succese, dar succesul lor nu are aceeasi va­loare precum cel al lui Mun­giu, de exemplu. In aceasta zona, succesele inregistrate ne arata atentia de care s-a bucurat filmul documentar in ulti­mul timp. Dar nu exista o or­ganizatie care sa intoarca aceste succese in folosul nostru. Nu putem astepta ca o persoana ori doua sa schimbe ceva, cum incearca in prezent Florin Iepan si Alex­an­dru So­lomon. Daca faci in­cercari de genul acesta ani la rand si nu esti sustinut, chiar si politic, avand in vedere ca Romania este o tara atat de politizata, si nu pare a exista vreun interes, atunci si acesti oameni cu ini­tiativa vor renunta. Vor spune ca este un timp pierdut pe care mai degraba ar vrea sa-l investeasca in realizarea propriilor filme, decat sa incerce sa creeze un mediu al documentarului.

Cum merge in strainatate?

TC: Felul in care Franta, de ani de zile, dezvolta o politica cinematografica sistematica este un model pentru noi. Si nu numai Franta, avem modele si in alte tari, insa nu le croim cum trebuie. Noi, documentaristii, ne-am dori un frac, sa zic asa, si primim de fapt o manusa. Cam asta e analogia cu ce se intampla la noi.

Vedeti vreo solutie?

TC: Filmele documentare sunt productii mici, sa spu­nem. Nu exista un interes pentru a distribui astfel de filme cum trebuie, cinema­tografele la randul lor, care iau un procentaj din vanzarea biletelor, nu ar iesi in castig. Ce lipseste din toata veriga este, pentru inceput, o "miscare" underground pentru oamenii interesati de filmele documentare si care cauta alternative la filmele si salile de cinema, asa cum le stim. Aici stam foarte prost. Nu exista astfel de locuri, persoanele interesate si de alte productii in afara de blockbustere nu au unde sa le vada. In alte orase europene exista o pasiune, parca nativa, de a vedea filme. Exista persoane care vor sa arate altor oameni fie filmele lor favorite, fie productii cu buget mic, pe care cinema­to­grafele le ocolesc. La Berlin ori la München sunt locuri speciale pentru astfel de proiectii, case ori cafenele, ori cladiri ce urmeaza a fi demolate. Pana la demolare, sunt folosite intr-un fel. S-a dezvoltat o cultura underground, pe langa seri de poezie ori muzica, exista si seri dedicate filmelor.

Este mai dificil sau mai usor sa lucrati cu oameni obisnuiti?

TC: Sunt foarte multi oameni talentati si pentru multi e ca un fel de joaca. Creezi in fata aparatului propria ta viata de zi cu zi, devii actorul propriei tale vieti. Pentru multi e fascinant. E adevarat, unul poate face asta mai bine, altul mai prost, dar cred ca pentru toti este o oaresicare bucurie. Si pentru filmele de fictiune se apeleaza des la oameni fara studii de actorie, regizorii sunt inspirati de un loc real si incearca apoi sa recreeze o situatie care le-a atras atentia.

Vreun post v-a contactat pentru realizarea unui do­cumentar?

TC: HBO a achizitionat de la mine "Asta e" si "Podul de flori". De fapt, in Romania, HBO este singurul post interesat de documentare, a si produs cateva. Bine, ne si cunoastem cu Andrei Cretu­lescu (director de creatie), stie ce proiecte am si si-a exprimat dorinta de face ceva impreuna. Vom vedea atunci.

Nu va tenteaza filmele de fictiune?

TC: Avem in productie un film al Alexandrei Gulea si unul al meu, ambele de debut. Al meu este o comedie, des­pre un stat fictiv, fost comunist, care dupa 1989 si-a pas­trat dictatura. Iar dupa 20 de ani, timp in care a incercat sa pastreze sistemul, tara nu mai are bani, fabricile toate au fost vandute, raurile sunt po­luate. Pentru a iesi din impas, se gandesc sa faca turism pen­tru straini cu singurul lu­cru pe care-l mai au si la care se pricep cel mai bine: meto­dele securitatii de control. Asta intra in oferta lor de turism: veniti la noi sa vedeti cum e sa fii urmarit, ascultat, batut pentru doua saptamani, timp in care adrenalina curge. Mai avem mult de lucru, inca se lucreaza la scenariu.