Maine celebram Adormirea Maicii Domnului, sarbatoare fundamentala a celor doua biserici crestine. Nu conteaza daca acum a devenit zi de odihna oficiala, conteaza ce simte fiecare dintre noi in adancul sau. si pe vremea comunismului Adormirea Maicii Domnului era sarbatorita in tacere si in intimitate cu aceeasi evlavie, fara a fi fost nevoie de un sef de stat care s-o decreteze sarbatoare. Avem acum prima editie integrala a Imnelor Acatist ale lui Sandu Tudor, ieroschimonahul Daniil de la Rarau, dintre care la loc de cinste se afla Imnul acatist la Rugul Aprins al Nascatoarei lui Dumnezeu. stim cine a fost Sandu Tudor, un publicist vehement, deloc confortabil, caruia i-a placut sa traiasca periculos, de cateva ori era sa-si piarda viata, casatorit de trei ori, si care dupa ce a gustat pana la capat din toate ispitele si primejdiile s-a decis in anii razboiului sa se retraga din lumea aceasta si sa intre in universul monahal. Aici a urcat cele mai inalte trepte ale desavarsirii duhovnicesti, ceea ce nu l-a crutat de martirajul din temnita de la Aiud, unde a si murit in 1962, la 64 de ani. Nu intamplator cel mai cunoscut imn acatist al sau este cel dedicat Maicii Domnului.Toate imnele acatiste ale lui, daca se poate spune asa, au o dubla folosinta. Pot fi privite atat ca documente duhovnicesti, lucrari asupra propriei persoane si asupra celor care citindu-le le asimileaza cu duhul, dar si poeme asupra carora se poate apleca exigenta criticului literar. Dar iata cum insusi Sandu Tudor defineste imnul acatist: "Este una din acele scari in duh ce iti da putinta sa urci pana acolo, pana la acea zare la care poate sa scoboare peste tine Vedenia fara a se strica si fara a se prihani prin aceasta. Cum spunea un batran schimonah din Muntele Atonului, acatistul e roata heruvica de cantec si smerenie care suie, suie mereu. Arsi de nazuirea aceasta mistica imparatii, domnii si voivoiii de altadata tineau sa ia parte la slujbele de acatist."
Este interesant de observat ca acela care putea sa scrie asemenea randuri incarcate de fast si stralucire, care prin aceasta nu facea decat sa preguste imparatia raiului cu toate bunatatile ce se presupune ca ar salaslui acolo, tocmai acela avea sa moara la Aiud, cum am spus, in conditii mizerabile, infometat, distrus de frig si boala, cu alte cuvinte la antipodul viziunilor sale paradisiace. Nu stim cum putem talmaci o asemenea simetrie inversa. Este vorba probabil de un echilibru suprapersonal caruia ii cad victima persoanele exceptionale, in sensul in care ceea ce vad si traiesc cu mintea si cu inima este platit de carnea lor cu varf si indesat. Cred ca acesta a fost cazul lui Sandu Tudor, iar acum in ajunul Adormirii din anul de gratie 2009 il simtim si pe el odihnit si iluminat intru duh, mult deasupra intervalului de suferinta trait pe pamant in urma cu aproape 50 de ani.
