Ioan Pop de Popa (0,47%), George Muntean (0,43%), Nutu Anghelina (0,34%), Constantin Mudava (0,31%), Constantin Niculescu (0,24%), Nicolae Militaru (0,22%). Numele acestea va spun ceva? Dar Eduard Gheorghe Manole (1,19%), Graziela-Elena Barla (0,55%), Paul-Philippe Hohenzollern (0,49%), Ion Sasu (0,34%)? Dar Gheorghe Dinu (1,08%), Ovidiu Tudorici (0,36%), Aurel Radulescu (0,34%), Alexandru Raj Tunaru (0,26%)? Cel mai probabil, nu. Ei bine, toti acestia au candidat la presedintie in 1996, 2000, 2004. Intre paranteze sunt procentele din voturi pe care le-au obtinut.
M-am intrebat adeseori care ar putea fi motivatiile inscrierii intr-o cursa electorala, atunci cand e evident ca nu ai nici o sansa de a obtine macar un numar semnificativ de voturi. Rareori avem de-a face cu intentia de a aduce o anumita tema in discutia publica (Mircea Druc, in 1992). In unele cazuri, era vorba, in conditiile alegerilor simultane pentru presedintie si Parlament, de incercarea de a mari vizibilitatea unui partid, crescandu-i astfel sansele depasirii pragului electoral. De cele mai multe ori, avem de-a face cu personaje histrionice, dornice de a utiliza prilejul unei publicitati gratuite pentru a dobandi notorietate. Am putea identifica, in lista de mai sus, si o serie de oameni bogati, personalitati accentuate, la limita patologicului, care isi manifesta in campania electorala tendinte exhibitioniste.
Din punctul de vedere al publicului, in afara unor reality-show-uri sui-generis, rezultatul principal consta in bruierea mesajului electoral al principalilor candidati. Daca avem in vedere ca, din 1992 incoace, cam 2/3 din candidati au obtinut fiecare sub 2% din voturi si daca avem in vedere ca, in principiu, toti aveau dreptul la o expunere egala – cel putin la televiziunea publica –, putem usor constata ca cea mai mare parte a emisiunilor electorale a fost o pedalare in gol, si nu e de mirare ca publicul s-a plictisit de moarte.
Recent, Autoritatea Electorala Permanenta s-a gandit sa-si dovedeasca utilitatea lansand ideea unei solutii pentru reducerea numarului de candidaturi. si, pentru ca e vreme de criza, solutia ar contribui si la echilibrarea bugetului: fiecare candidat ar trebui sa depuna o suma insemnata (cam 300.000 euro), ca un fel de gaj de seriozitate, care i-ar fi returnat numai in cazul in care ar obtine un anumit numar de voturi (probabil, in jurul numarului de 200.000 semnaturi necesare inscrierii candidaturii).
O asemenea prevedere ar intra in contradictie flagranta cu articolul 37 al Constitutiei, care prevede universalitatea dreptului de a fi ales. Pentru un multimilionar megaloman nu ar fi nici o problema, dar ar interzice, practic, inscrierea unui om care traieste dintr-un salariu obisnuit – mai ales ca sponsorizarile electorale pot avea loc numai dupa inregistrarea candidaturii.
Nu stiu daca e adevarat ca scopul real al unei asemenea modificari legislative ar fi eliminarea unui anumit candidat, considerat incomod (de catre cine?). Cert e ca, desi obiectivul reducerii numarului de candidati-parazit este legitim, mijlocul propus e inacceptabil dintr-un punct de vedere democratic. Deja, cerinta depunerii a 200.000 de semnaturi este exagerata (cifra este cea mai mare din Europa). Problema nu e acolo. Este in seriozitatea respectarii acestei cerinte. Nimeni nu a verificat vreodata serios veridicitatea listelor de semnaturi.
De asemenea, semnificatia acestor semnaturi nu e clara: este vorba despre sustinatori (cum mi s-ar parea firesc), atunci ar trebui sa fie clar ca o persoana nu poate semna pe listele mai multor candidati. Mi-ar placea ca Autoritatea Electorala Permanenta sa propuna o modalitate eficienta, si nu doar formala, de verificare a listelor cu pricina.
