Dintr-un impuls sa-l socotesc pervers, in care se imbinau nostalgia cu masochismul, am facut intr-o duminica o plimbare cu vaporasul pe lacul Herastrau. Tineam cu tot dinadinsul sa-mi amintesc de vremurile de odinioara, din urma cu 35-40 de ani. Asemenea plimbari constituiau o adevarata sarbatoare pentru populatia Bucurestiului. Locatarii cartierelor muncitoresti construite prin grija partidului aveau privilegiul ca duminica sa se indrepte spre nordul orasului. Se imbarcau pe vaporas, faceau turul lacului, iar apoi dupa ce inhalau briza de Herastrau, se repezeau sa manance mici si sa bea bere, oferite la preturi rezonabile. Acela putea fi considerat un fel de paradis pentru fiii clasei muncitoare, oameni tineri, care nu aveau nostalgii fata de nici o alta perioada din istoria Romaniei si credeau ca traiesc in cea mai buna dintre lumi. Asa mi-am adus aminte de filmul Clasa muncitoare merge in Paradis, cu Gian Maria Volonte in rolul principal, film de stanga, in traditia neorealismului italian, al carui titlu suna batjocoritor pentru cei care stiau cum stau lucrurile.
Treptat insa, odata cu sfarsitul anilor ’70 si intrarea in anii ’80, asemenea plimbari cu vaporasul au inceput sa-si piarda vraja. Plecam dinspre Berceni sau Militari si ajungeam in zona lacurilor, dar stiam ca acolo locuiesc nomeclaturistii, potentatii si privilegiatii. Ei nu erau egalii nostri si ne minteau sistematic. Ei locuiau in vile umbroase si linistite, noi, ca proletari amarasteni, ne multumeam cu farimituri, inghesuiti in camarutele blocurilor supraindesite si cenusii. si acum plimbandu-ma cu vaporasul am avut acelasi sentiment al diferentei de clasa. Sub acoperisurile tuguiate de tigla care se mai iteau din frunzisul ce ineaca zona de nord a orasului, stiam ca locuiesc tot oameni avuti, nomenclaturisti de tip nou, sau aceia de tip vechi, reciclati si mai infloritori ca niciodata.
Bucurestiul ramane in continuare un loc al contrastelor ca de altminteri mai toate metropolele din lume. Doar ca la noi totul este urat si spoit vulgar. In ultimii zece ani am construit la repezeala, am daramat ici si colo, pentru a face loc noilor imobile. Lipsa unei viziuni care sa imbratiseze viitorul ne distruge. Sloganul "dupa noi potopul" functioneaza cu mare succes intr-o tara care, dupa era cosmarurilor cincinalelor ceausiste si a proiectelor megalomanice, traieste intr-un carpe diem jegos. Totusi, contra sumei de 50 RON inca ne mai plimbam cu vaporasul simbol al generatiilor varstnice, care se incapataneaza sa nu se scufunde.
