Analizand, in functie de miscarile din economie si de imprumutul extern deja contractat, necesarul de finantare externa in Romania pana la sfarsitul acestui an, precum si in anul urmator si in 2011, dl Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, pune punctul pe "i" in privinta consecintelor creditului de la FMI si Comisia Europeana. Desi, sub efectul contractiei economice si al comprimarii implicite a deficitului de cont curent, care slabesc nevoia de atragere de noi fonduri externe, finantarea externa globala necesara ar urma sa scada cu foarte putin in 2010 fata de anul curent, din cauza atat a refinantarilor care isi mentin cuantumul, cat si, mai ales, a imprumutului extern mamut deja contractat. Acesta, spune dl Croitoru cu deplina indrituire, creeaza necesitatea unor noi imprumuturi externe.
Am adauga noi, pentru a fi cat mai expliciti, pur si simplu pentru a-l plati! La dimensiunile sale, acest imprumut nu poate fi de fapt rambursat si va reclama noi imprumuturi prin care sa fie rostogolit pana la plata integrala. Urmand a ramane de platit alte imprumuturi, mereu mai mari, din cauza aditionarii permanente a noilor dobanzi!
Dl Croitoru discuta problema din punctul de vedere al necesarului de finantare externa. Dar, prin implicatie, domnia sa evidentiaza mecanismul clasic al indatorarii pentru a plati datorii. O tara, odata intrata in acest mecanism, nu se mai poate alege cu nimic altceva decat cu datorii mereu mai mari, fara sa poata contabiliza ceva si in planul dezvoltarii sale.
Iata cazul Romaniei. Dupa vreo 4-5 ani de crestere economica obtinuta aproape exclusiv pe baza de consum din import – finantat prin credite acordate de banci straine implantate pe piata locala si, indirect, prin apel la resurse externe, caci bancile au dat credite nu din bani colectati de pe piata interna, ci din fonduri atrase din strainatate de la bancile-mama –, Romania a ramas dintr-o data blocata prin suspendarea, in conditiile crizei, a finantarii firmelor straine din Romania de catre societatile lor mama din Occident. Desi nu entitati romanesti – stat, firme autohtone, populatie – erau indatorate extern, ci niste firme bancare sau nebancare straine, solutia, impusa din exterior, a fost aruncarea in spinarea statului roman, adica a contribuabilului roman, a costului redeschiderii finantarii.
Statul a fost pus sa se imprumute el de la FMI si Comisia Europeana cu o suma imensa pentru a se aduce bani pe piata locala la dispozitia firmelor straine ramase fara finantare de la mamele lor. Din acest punct isi incepe analiza dl Croitoru. Domnia sa considera ca acest imprumut era maximum ce putea face statul roman, caci prin respectivul imprumut s-a putut opri caderea leului. Din pacate, canalul comercial de propagare a crizei a ramas deschis si criza, odata declansata, s-a extins abrupt si masiv.
Era evident ca banul din imprumut ajungea la dispozitia firmelor straine bancare sau nebancare si, din acel moment, nici nu mai conta ce vor face acestea cu respectivul ban, adica daca-l vor folosi in economia locala sau il vor expedia la mamele lor din Occident. Nu mai conta, pentru ca, oricum, in acest fel, datoria pe termen scurt a firmelor straine din Romania se transforma in datorie pe termen mediu si lung a statului roman. Fara explicatii, dl Croitoru consemneaza scaderea angajamentelor pe termen scurt si cresterea angajamentelor pe termen lung. Pentru perioada urmatoare, derularile sunt perfect predictibile.
In fata angajamentelor externe sporite, statul, pentru a putea onora atat costurile in crestere ale acestora, cat si sarcinile curente, va fi obligat inevitabil sa faca alte angajamente externe. Dl Croitoru spune fara comentarii ca deficitul bugetar trebuie redus, caci, daca nu, risca sa devina o problema mai grava decat deficitul extern. Altfel spus, la un cost anual al datoriei publice (rambursari de rate plus dobanzi) la concurenta deficitului bugetar, statul va ramane sa se indatoreze in continuare doar pentru a plati datoriile anterioare, fara a mai putea miza pe banii nou-imprumutati pentru vreuna dintre investitiile proiectate si nici macar pentru plati de salarii si pensii. Putine tari reusesc sa iasa din clenciul indatorarii doar pentru plata datoriilor vechi. Cele mai multe ori falimenteaza la nivel national, ori raman tinute in sah la cheremul creditorilor. O iesire din clenci este exclusa in Romania, caci presupune eforturi eroice, in timp ce clasa politica din Romania apare dedicata doar furtului si abordarilor electoraliste.
In general, clenciul indatorarii este pus in functiune pentru a obliga o tara sa-si devalorizeze activele si resursele pentru a putea fi cumparate mai pe nimic de catre straini. In cazul Romaniei – unde principalele resurse si active au fost deja instrainate, indeosebi prin santajul cu apartenenta la NATO si Uniunea Europeana –, strangerea clenciului nu mai poate avea drept miza decat incercarea ca, prin acelasi mecanism al cumpararilor pe daiboj, noii stapani sa-i inlocuiasca pe cei actuali, spre a se aseza ei la carma.
Putine tari reusesc sa iasa din clenciul indatorarii doar pentru plata datoriilor vechi. Cele mai multe ori falimenteaza la nivel national, ori raman tinute in sah la cheremul creditorilor.
