Parafrazand un vers celebru, am putea spune ca Roma, "Trup sfant" al Istoriei Universale, si-a fost, din epoca imperiala si pana in zorii timpurilor moderne, siesi hrana. Coloane, arhitrave, frize, lespezi tombale de marmura au fost adesea mutate, refolosite, remodelate, nu o data schilodite. (Nu vorbim aici de naravul rusinos prezent din Antichitate pana in zilele noastre, al furtului de obiecte de arta, indiferent de dimensiuni, practicat nu numai de hotii specializati ci si de oficiali, ba chiar si de guverne, ale celor mai civilizate natiuni. Cum s-ar fi putut afla, altfel, piese celebrissime din creatia anticilor sau Evul Mediu in marile muzee ale lumii? Aici vorbim despre obiecte smulse din locul de origine pentru a fi puse in alt context istoric si arhitectonic, nota caracteristica a Romei, mereu cladita si recladita.
Un strat al istoriei este urmat de alt strat, o definitie arhitecturala a orasului este inlocuita de alta – si aceasta evolutie, in care, cel putin pentru vremile trecute, intentiile oamenilor par a juca un rol mai degraba secundar este vadita in capitala Italiei. "La Roma Domus Aurea, Casa de Aur a lui Nero, unul dintre cele mai frumoase palate construite vreodata, a sfarsit sub pamant, dupa doar cativa ani de splendoare, ca sa serveasca drept fundatie a termelor unui nou imparat; (la Roma) vestibulul unui imobil construit in 1909 este sustinut de un contrafort al circului lui Nero; (la Roma) coloanele unei biserici crestine provin dintr-un templu inchinat zeitei Venus. Aceste multiple stratificatii ilustreaza istoria care a curs neintrerupt strabatand orasul, stergand si adaugand cu o incapatanare cand blajina, cand violenta a valului care vine sa bata, intr-o sfidare fara sfarsit, acelasi punct de pe coasta", observa un mare cunoscator al cetatii, el insusi roman de obarsie, Corrado Augias ("Les secrets de Rome", Ed. du Rocher, 2007).
Sub acest unghi al perceptiei urbei, vizitatorul nu are nevoie de ghid. Elementul antic se impune ochiului prin culorile si materialele sale specifice, atat de pregnante in unele locuri – ca de pilda de-a lungul Caii Forumurilor Imperiale (Via dei Fori Imperiali) in nucleul cetatii, incat poti reconstitui, cu un minim efort de imaginatie, orasul, in ipostaza de inflorire maxima de dinaintea prabusirii care avea sa vina catre sfarsitul Antichitatii. Albul coloanelor de marmura, nuanta galbuie a travertinului si rosul intunecat al caramizilor, compun gama cromatica a imenselor vestigii stranse in spatiul dintre giganticul monument (modern) dedicat lui Vittorio Emanuele II si Colosseum. Daca marmura, tuful si travertinul sunt materiale naturale, modelate, doar, de mana omului, caramida este expresia deplina a luptei constructorilor cu timpul. Caramizile romane, insemnate sau nu cu marca legiunilor, sfideaza timpul.
Din nordul Africii pana in Britania, sudul Germaniei si Dacia, in toate partile Lumii Vechi unde cohortele au arborat stindardul roman, caramida, ca si tigla (tegula in latina, etimon pentru termenul din italiana, romana si franceza), este prezenta – si nu numai ca element constructiv ci si ca semn al civilizatiei. Miliarde de paralelipipede de argila cu o vechime de peste doua milenii, in simbioza cu marmura, piatra sau cu travertinul, nu o data singure, stau marturie despre seriozitatea si iscusinta mesterilor din vechime. Romanii nu au fost numai mari razboinici si cuceritori, intemeietorii primului imperiu tricontinental din istorie, ci si exceptionali constructori. Cine are curiozitatea sa rasfoiasca, numai, lucrarea lui Vitruvius, De Architectura ramane uimit de intinderea cunostintelor inginerilor romani in materie de matematica, tehnica a constructiilor, rezistenta materialelor.
Asa se explica dainuirea unor cladiri pana astazi, unele, ca Pantheonul, la doi pasi de Piazza Navona, conceput acum 2036 de ani, la fel ca la inceput, altele – cu nu foarte mari stricaciuni (este cazul Termelor lui Diocletian si Maximianus, construite intre 298-305 pe colina Viminal, dupa acelasi plan ca stabilimentul similar al lui Caracalla. Este uluitoare impresia pe care o ai iesind din furnicarul ultramodernei gari centrale Termini si trezindu-te in fata impunatoarei mase de caramida a termelor, brusca trecere de la prezent la epoca imperiala!). Practicand o nedreapta descarcare exclusiva a vinovatiei desfigurarii cladirilor antice pe urmele lui Cronos, oamenii uita adeseori ca o buna parte a distrugerilor este imputabila insusi factorului uman.
Atentatele la mostenirea Romei sunt intalnite in tot cuprinsul teritoriilor care au apartinut Imperiului – si nu trebuie sa mergem prea departe ca sa ne dam seama de intinderea distrugerilor voluntare. Este suficient sa amintim de blocurile de piatra furate din Monumentul Triumfal de la Adamclisi – din care unele au ajuns in satele dimprejur, folosite ca materiale de constructie sau jgheaburi pentru adapat vitele. (La fel a fost desfigurat si Trofeul lui August, unul dintre cele mai insemnate monumente ale Antichitatii, pandant al trofeului de la Adamclisi, ridicat intru celebrarea victoriei asupra triburilor galilor din Alpi; o minune in marmura alba, hemiciclu de la inaltimea caruia se vede ca-n palma, in linie dreapta, Monaco. In Evul Mediu, calugarii din insulele Lerins au jefuit cat au putut monumentul "pagan" in beneficiul constructiilor manastiresti. Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, tot barbarie ramane…)
Roma este o lume si, candva, Lumea Veche s-a identificat cu Roma. In magma de pasiuni, maretie, tradari si decadenta a secolelor consecutive epocii de austeritate a moravurilor si de maxima extindere a Imperiului (31 I.H. – 180 D.C ingloband tarile din bazinul Mediteranei, aproape toata Peninsula Balcanica, Dacia, o parte a Marii Britanii), Cetatea a fost oglinda fidela a cresterii si descresterii puterii romane. Cata vreme au putut fi cucerite noi teritorii si aparate frontierele, o considerabila parte a bogatiilor aduse in metropola s-a transformat in constructii dintre care unele, precum Colosseumul, nu inceteaza sa impresioneze posteritatea. Roma nu este numai expresia celui mai puternic stat al Antichitatii, cu vestigii in stare sa sugereze si astazi dimensiunile infricosatoarei sale forte politice si militare ci, totodata, o stare de spirit.
Ce ar fi, astazi, din multimea monumentelor peste care s-au scurs mileniile, mai graitor despre firea, despre alcatuirea psihologica a acelui popor ajuns stapanul lumii intr-o vreme cand a aparut crestinismul, religia pe temeliile careia avea sa se aseze civilizatia occidentala? Colosseumul, desigur, constructie emblematica, ridicata destul de tarziu (inceputa sub Vespasian, inaugurata de fiul sau Titus in 80 D.H), putand primi aproape 60.000 de spectatori dupa unii cercetatori, 100.000 dupa altii, expresie a geniului ingineresc ramane si ilustrare perfecta a politicii imperiale fata de plebe, sintetizata in faimosul citat din Juvenal "Panem et circenses", satira la adresa contemporanilor care, chiar pe vremea serbarilor inaugurale, nu se mai gandeau la gloria Patriei, ci doar la jocuri si indestularea burtii. Am ales, dintre miile de constructii ale Romei antice, ca elemente de referinta, patru vestigii: Via Appia, Carcera Mamertina, Bocca della Verita, Columna Traiana.
Prima "autostrada" din lume
Via Appia, astfel numita dupa initiatorul ei, respectatul cenzor Appius Claudius Caecus ("Orbul"), practicabila si astazi, terminata in 312 i.H. "a fost construita dupa criteriile unei autostrazi: lungi linii drepte care-si ating direct tinta luand-o de-a dreptul peste vai si evitand centrele locuite. "Panglica spre Terracine", zeci de kilometri fara o cotitura, este un bun exemplu de proiect sistematic caci trebuia sa se ajunga la Capua cat mai repede, pentru ratiuni comerciale si militare. Aproape 200 de kilometri acoperiti in cinci zile de mars, o medie excelenta. Pliniu cel Batran exclama cu mandrie, raspunzand vanitatii constructorilor egipteni si greci: "Noi Romanii, excelam in trei feluri de lucrari pe care grecii le-au neglijat: apeducte, canale si drumuri" scrie Corrado Augias.
(Appius este si proiectantul primului apeduct al Romei) Regina viarum, Regina drumurilor, cum i s-a mai spus, Via Appia Antica este prima artera a unui sistem rutier care a impanzit Imperiul. In Dobrogea noastra, Scythia Minor, stalpii militari, bornele "kilometrice" ale stramosilor, si traseele vechilor drumuri construite de soldatii legiunilor stau marturie despre perceptia insemnatatii cailor de comunicatie, in plan civil-administrativ, al activitatii comerciale si militare pe care o exercitau Romanii. Pentru ca intr-o vreme, legea nu a mai permis inhumarea celor morti intra muros, in interiorul zidurilor cetatii, de-a lungul Caii Appiane au aparut morminte. Dintre acestea, cel mai impunator este cel al Ceciliei Mettela, enorm cilindru de piatra pe baza patrata, atat de mare incat in secolul XI, intr-o vreme de restriste pentru oras, lacasul funerar deveni donjonul unei fortificatii ridicate de familia Caetani. (In 1084 Roma s-a confruntat cu pustiitoarea invazie a normanzilor).
Arhibogatul Crassus, sotul Ceciliei, avea mijloacele necesare pentru a-i ridica femeii un mormant care sa infrunte veacurile… M-am plimbat pe Via Appia, intr-un amurg incarcat de liniste trista, de pace profunda, pe sub chiparosi si pini de un verde intunecat, tacut, peisaj parand a fi intruchipat de viziunea melancolica a unui poet romantic: plimbarea unei fiinte iesite din timpul real.
Soarta dusmanilor: Din puscarie in Cloaca Maxima
Cea mai veche inchisoare a cetatii, Mamertinum, se afla in inima Romei antice, la cativa pasi de Arcul lui Septimiu Sever, in apropiere de impunatorul edificiu al Curiei. De fapt, ce a mai ramas din temnita. si a mai ramas destul cat sa-ti bage frica in oase. Pe dinafara, doar inscriptia Mamertinum ii spune cuiva cat de cat cunoscator al institutiilor orasului vechi ca acolo se afla vestita temnita. Inscriptie completata, cu litere mult mai mici: "Prigione dei SS Apostoli Pietro e Paolo". Deasupra inscriptiei se inalta biserica baroca inchinata lui San Giuseppe dei Falegnami (al Dulgherilor), fara nimic deosebit printre sutele de lacasuri baroce ale capitalei. Vestigiile grozaviei incep in spatele unui sir de coloane anodine, cu o mica platforma catre care duc doua scari construite "in oglinda".
E partea moderna a complexului, realizata in sec. XVIII sub papii Clement al XI-lea si Benedict al XIII-lea. O alta scara, stramta si abrupta, duce in maruntaiele infioratoarei cella inferiore, Tullianum. Este o hruba sinistra, joasa, durata in blocuri masive de tuf taiate grosolan. Te trec fiorii cand ajungi acolo – si nu numai ca efect al diferentei de temperatura fata de caldura de afara. Sallustiu (sec. I i.H.), istoric avizat, autorul unor reputate scrieri despre regele numid Jugurtha si despre conjuratia lui Catilina, afirma ca celula, de aspect "respingator", se afla la douasprezece picioare sub pamant ceea ce ar corespunde cu adancimea de patru metri – probabil pana la tavanul usor boltit, celula nefiind mai inalta, in punctul maxim, de doi metri. Suntem, de fapt, in partea destul de restransa salvata din institutia carcerala existenta in antichitate, mult mai mare.
E drept, "partea cea mai profunda si secreta, numita Tullianum" (cf. "Il carcere Mamertino – il piu antico carcere di Roma", de Gianfranco Crimi care precizeaza ca numele vine de la tullus, izvorul care exista si astazi in subsolul celulei). "A fost unica temnita a Romei din timpul regilor si tribunilor, astfel incat poetul Juvenal a caracterizat drept fericita epoca aceea intrucat o singura inchisoare era de ajuns pentru toata cetatea", scrie Crimi. Fericite timpuri! Inchisoare devenita curand loc de detentie si de executie pentru condamnatii politici destinati supliciului in calitate de "dusmani ai poporului Romei". "Dusmani ai poporului"! Unde am mai auzit aceasta sintagma? Temnita Mamertina este astfel stramoasa unor serii de stabilimente care au insotit pretutindeni existenta regimurilor imperiale si totalitare.
In hruba pe care o percep en connaisseur, si-au petrecut ultima parte – mai scurta sau mai lunga – a vietii personaje intrate in conflict cu Roma. Aici a zacut inlantuit, inainte de a fi "impodobit" triumful consulului Caius Marius, regele numid Jugurtha, fost aliat al romanilor, tradat si vandut chiar de cumnatul sau. Se spune ca, somat sa vina in Cetatea Eterna sa se explice – inainte de a fi declarat dusman – ar fi exclamat: "Oras de vanzare!" Dupa consumarea ceremoniilor si defilarea cortegiului triumfal, captivul a fost sugrumat (104 I.H.). Un alt prizonier celebru a fost Vercingetorix, seful coalitiei triburilor galice, invins in 51 I.H., dus la Roma si aruncat in Carcera Mamertina. Ar fi exclamat – ce frig e in temnita asta a voastra, romanilor! Viteazul adversar al lui Cezar a stat inchis sase ani inainte de a fi ucis prin decapitare. Oficialii Romei nu dispretuiau nici otrava.
Daca Sejanus, fostul prefect atotputernic al pretoriului, conspirator impotriva imparatului Tiberiu, al carui favorit fusese, a fost strangulat, la fel regele numid, Aristobul al II-lea, regele iudeii invins de Pompeius, a fost otravit. Se pare, totusi, ca majoritatea osanditilor au sfarsit sugrumati. Extras din cella inferior, prizonierul, inlantuit, era atasat cortegiului, spre deliciul plebei ingramadite de-a lungul Viei Sacra, pret de cateva sute de metri si dupa consumarea festivitatii, supus supliciului in respingatoarea grota. Dupa care cadavrul era aruncat in Cloaca Maxima, marele canal subteran – existent si astazi – care mergea de la Forum la Tibru. Dintre dusmanii Romei, unul, printre cei mai inversunati, dacul Decebal, a reusit sa evite umilitoarea exhibare in lanturi in spectacolul triumfului imperial. Grozav si-ar fi dorit Traian sa-l poata infatisa vulgului impreuna cu prizonierii cu fete impietrite de durerea infrangerii!
Eroul nu a sovait nici o secunda sa-si ia zilele, taindu-si beregata cu o clipa inainte ca veteranul cu grad de centurion Tiberius Claudius Maximus si ceilalti urmaritori sa-l imobilizeze. Nici Sfantul Petru, detinut in Mamertinum, nu a fost ucis acolo ci dus spre supliciu pe locul unde avea sa se ridice bazilica inchinata Martirului. Inchisoarea Mamertina intruchipeaza latura dura, cruda a vechii Rome, cu necrutatoarea sa autoritate. Intruchipeaza necrutatoarea ratiune de stat.
Film incremenit in marmura
Daca ar exista un loc de pelerinaj pentru romani, acela ar trebui sa fie Forumul lui Traian, cu celebra columna, monumentul etnogenezei noastre. Adevarat act de nastere in marmura de Carrara, Columna se inalta intr-o latura a Forumului, vast rectanglu de 300x185m care includea imensa bazilica Ulpia, dupa numele gentilic al imparatului, biblioteci, un templu si, existent si astazi, un vast sector comercial incluzand zeci de magazine, relativ bine conservat. Au disparut statuile infatisand prizonieri daci; la fel si statuia ecvestra a imparatului, aflata in centrul pietii. "Diriginte de santier", arhitect-sef totodata, a fost renumitul autor al podului peste Dunare de la Drobeta, Apollodor din Damasc, care a dispus raderea unei coline pentru a castiga spatiul necesar desfasurarii lucrarilor pentru realizarea Forumului, ultimul si cel mai mare dintre cele construite la Roma.
Cateva date tehnice: inaltime totala – 39,83 m, 18 tamburi figurati – o "banda desenata", de cca. 200 m lungime in desfasurare, cca. 2500 de personaje; in interior, o scara cu 185 de trepte sapate in marmura, luminata de 45 de fante mestesugit diseminate in basoreliefuri. "Platforma a purtat succesiv o bufnita, aluzie la Minerva, protectoare a bibliotecilor, sau o acvila (cum arata unele monede comemorative), apoi o statuie a lui Traian imbracat in zale, paludamentum, sulita si glob (conform altor monede), inlocuita, din 1587, sub papa Sixt al V-lea, cu o statuie a Sfantului Petru" (cf. Raymond Chevallier, in "Le fabuleux long métrage de la Colonne Trajane" – "Les Dossiers de l’Archéologie", nr. 17/1976, Paris). Nu vom descrie scenele de pe suita de imagini infasurata pe trunchiul de marmura: romanii au la dispozitie, la Muzeul National de Istorie de la Bucuresti, cea mai accesibila dintre seriile de mulaje (alte doua se afla la Muzeul din Saint-Germain-en-Laye, din pacate doar dupa primele cinci spire si, respectiv, la Muzeul Latran).
Subliniem insa precizia documentara a imaginilor care au – mutatis mutandis – valoarea unor fotografii. Este, desigur, regretabil ca s-au pierdut notele despre razboi, aceea scriere a lui Traian intitulata De bello dacico. A ramas, in schimb, Columna, care ne transmite cateva adevaruri importante. Intai ca, spre deosebire de mauri, bretoni, buri, yazigi, initial dusmani ai romanilor iar apoi aliati ai acestora, "dacii n-au acceptat niciodata o alianta reala cu romanii; au fost supusi sau invinsi, niciodata aliati"; majoritatea au rezistat pana la moarte sau au fugit iar tara s-a aflat depopulata prin razboi si exil" (R. Chevallier). Doi – ca, spre deosebire de urmasii lor, dacii din clasa superioara si cei din popor – pileati si comati – erau uniti in fata dusmanului. Trei – ca preferau moartea, uneori colectiva, sclaviei, fapt derivat, fara indoiala, din credinta lor in nemurirea sufletului.
In ce-l priveste pe Decebal, acelasi Raymond Chevallier observa ca regele dac, asa cum il configureaza sinteza celor cinci aparitii de pe Columna, are maretia – dar si deznadejdea eroului tragic, solitar: "Fata de Traian, mereu inconjurat de un stat major amical care-i lipseste regelui dacilor si mereu alaturi de trupele sale care il aclama si-l asculta, Decebal, fara adevarati sfetnici, apare ca un personaj despotic si suprauman (…); moartea sa si nu caderea Sarmisegetuzei marcheaza sfarsitul ostilitatilor: el era sufletul unui razboi care, fara el, n-ar fi avut loc" (idem). Exista inca o fata a lucrurilor, foarte importanta: inca din timpul razboiului al doilea dacic (105-106), in teritoriile ocupate in decursul inaintarii spre capitala statului dac, romanii implanteaza semnele civilizatiei lor superioare, in primul rand remarcabile edificii urbane. Incepea procesul de romanizare, soldat cu aparitia unui popor nou, singurul din aria civilizatiei latine care a luat numele Romei.
Unul dintre cele mai incarcate de consecinte si semnificatii episoade ale conflictului este scena in care apar catarii incarcati cu tezaurul dacilor. Nu pare mare, judecand dupa povara de pe spinarea animalelor. In realitate – extraordinar! "Prada (…) este enorma. Numai aur a fost gasit in valoare de 556 milioane de lei, valuta dinainte de 15 august 1916 (dupa evaluarile invatatului francez J. Carcopino (…) cantitatea de mai sus nu reprezenta decat productia pe treizeci de ani a minelor din vremea aceea (…) Argint s-a gasit in valoare de vreo 62 milioane lei, aceeasi valuta" (cf. Constantin C. Giurescu – Dinu C. Giurescu, "Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi", Ed. Albatros, f.a.; (trebuie precizat ca, inainte de intrarea Romaniei in primul razboi mondial la 14.08.1916, leul era foarte puternic).
Tezaurul dac a permis redresarea finantelor imperiului, noi constructii, suprimarea impozitelor pe anul 106, contribuabilii primind dimpotriva cate 650 de dinari fiecare" (idem). Serbarile au durat 123 de zile, in arene au luptat 10 mii de gladiatori si 11 mii de fiare salbatice: panem et circenses, reteta fericirii populare… (Poporul nostru de urmasi ai daco-romanilor avea sa mai fie jefuit odata, in alte conditii istorice dar tot de un imperiu, increzandu-se tocmai in cine n-ar fi trebuit sa aiba incredere…).
Via Appia Antica, Temnita Mamertina, Bocca della Verita, Columna lui Traian: un mod de a percepe Roma, de a-i construi o imagine. Un mod dintr-o infinitate caci Cetatea Eterna este proteica in fetele ei – fara numar.