Desi nu prea il caracterizeaza asertiunile nete, cam intotdeauna lasand loc de nuantari si chiar de eventuale intoarceri, dl Isarescu a ales, mai deunazi, sa se exprime transant impotriva cresterii unor impozite principale, cum ar fi TVA, neascunzand nici motivul: s-ar produce un soc inflationist! Adica exact ceea ce, ca guvernator al bancii centrale, ar fi interesat sa se evite, caci paza contra inflatiei este principala misiune a Bancii Nationale. Misiune resubliniata expres in cadrul obligatiilor asumate de partea romana prin acordul cu FMI.
Mediul de afaceri n-a putut decat trimite aplauze pe adresa dlui Isarescu si, fara tagada, oamenii de rand n-au putut decat primi cu bucurie o asemenea pozitie a guvernatorului, vazand in aceasta o speranta ca, in ciuda crizei, nu se va apela la majorari semnificative de impozite. Pacat ca, in cazul dlui Isarescu, campania electorala in care si domnia sa se afla in acest an pentru dobandirea unui nou mandat de guvernator se desfasoara in randurile partidelor si parlamentarilor, si nu in randurile populatiei, caci ar fi inregistrat salturi de audienta!
Raman totusi niscai intrebari pentru dl Isarescu. Ce va face daca, in conditiile continuarii recesiunii, Guvernul, care raspunde de buget, nu va reusi sa faca fata platilor cu incasarile realizate si va trebui sa recurga la majorari de impozite? Mai ales ca FMI – care detine de-acum decizia in materie macroeconomica, aceasta nemaifiind nici la Palatul Victoria, nici in Palatul din Lipscani – are in vedere fara echivoc sa impuna majorari de impozite principale, in caz ca Guvernul o ia pe aratura cu deficitul bugetar. Ar fi bine ca dl Isarescu sa aiba un plan B! Cea mai importanta intrebare este insa cum vede dl Isarescu o iesire din constrangerile economice si bugetare actuale altfel decat prin inflatie?! La o analiza atenta, s-ar parea ca o iesire fara inflatie este imposibila! si iata de ce.
In cateva luni, sectorul privat a facut ajustarile cerute de situatia de criza. Companiile straine din Romania – ramase fara finantare din partea mamelor lor din Occident – au taiat rapid in carne vie, mai ales ca n-au aici, unde nu este tara lor de origine, insomnii sociale. Societatile private cu capital romanesc – ramase fara finantare din partea bancilor straine din Romania – au fost nevoite sa se conformeze noilor conditii tot relativ rapid. Cert este ca, dupa estimarile chiar ale dlui Isarescu, sectorul privat, tinand cont de fostele si actualele dimensiuni ale deficitului extern, a intreprins, practic, pe nerasuflate o ajustare masiva, de la 8 la 0 puncte procentuale din PIB. Ajustare prin diminuari de salarii, prin disponibilizari de personal, prin trimiteri in concedii fara plata sau prin reduceri ale programului de lucru. Ceea ce au facut aceste masuri la nivel microeconomic au fost desavarsit, pe plan macroeconomic, de devalorizarea leului. Amploarea si rapiditatea acestor ajustari a dovedit clar ca, pana si in sectorul privat majorarile de salarii din perioada cresterii economice 2005-2008 n-au fost asimilate organic in economie si au fost scoase in afara organismului de indata ce conditiile s-au schimbat. De altfel, tot ceea ce sectorul privat dusese in crestere nesustenabila s-a prabusit repede-repede, de la vanzarile abominabile de masini si consumul fara acoperire de electronice si electrocasnice pana la gogoasa imobiliara. Singurul segment care nu s-a ajustat corespunzator este bugetul statului. Acesta se lupta la disperare sa pastreze ceea ce nu poate fi pastrat: nivelul la care au ajuns salariile si pensiile in perioada anterioara crizei, pe baza cresterii economice obtinute intre 2005 si 2008!
Statul se imprumuta masiv pentru a plati salariile si pensiile din acea perioada, precum si pentru a nu amputa decisiv tortul din care vor sa se infrupte cei veniti la guvernare, caci, in fond, pentru acest tort s-au sfortat atata sa acceada la guvernare! Cea mai importanta problema economica a momentului este ca salariile si pensiile crescute in anii 2005-2008 nu pot fi pastrate orice s-ar face, indiferent daca interese politice si electorale indeamna la tot felul de giumbuslucuri financiare si la o indatorare mereu mai periculoasa.
Singura solutie pentru clasa politica la putere a ajuns sa fie inflatia, caci devalorizarea leului n-a fost suficienta. A da drumul la inflatie este mult mai lesnicios si mult mai putin riscant decat a da drumul pe tobogan leului. Ca pastor al preturilor, dlui Isarescu este firesc sa nu-i convina! Caci recrudescenta inflatiei pentru ajustare i-ar putea fi pusa in responsabilitate! Dar vede dl Isarescu o alta solutie?! Avand doua decenii pe scena politica si economica din Romania, ar fi exclus sa creada cumva ca onor clasa politica romaneasca va reduce prin decizie salariile si pensiile sau va recurge la disponibilizari de personal bugetar la concurenta ajustarilor necesare! Doamne pazeste sa faca asa ceva, mai ales in plina campanie electorala prezidentiala! si atunci, inflatia ar mai fi singurul colac de salvare. Precum in sintagma "intre doua rele".
Naiv ar fi dl Isarescu si daca ar crede cumva ca FMI insusi – pentru care lupta impotriva inflatiei nu este doar o strategie, ci un fixism – nu ii va cere totusi sa dea drumul la inflatie, daca, asa cum se va intampla, clasa politica nu va face ce trebuie in materie de asanare bugetara si scadere a nivelului salariilor si pensiilor.
