As incepe prin a remarca faptul ca aparitia in posturi de ministru a unor doamne tinere, care arata bine, este un bun semnal ca in Romania nu trebuie sa fii barbat urat si mohorat pentru a urca pe scara sociala. Din acest punct de vedere, optiunea basesciana pentru promovarea in fruntea unor ministere a doamnelor stiute – Elena Udrea si Monica Iacob-Ridzi – merita sa fie incurajata, fiindca, orice s-ar zice, reprezentativitatea politica tine si de estetica. La drept vorbind, nici doamna Ecaterina Andronescu nu arata ingrozitor, desi, probabil, nu de asta a impins-o, din nou, inainte, PSD-ul, iar principiul acesta, al atentiei fata de cealalta jumatate a societatii, femeile, ar merita sa fie avut in continuare in vedere in politica noastra, unde prea adeseori dam peste barbati incruntati si fiorosi, cranceni la vedere. Roberta Anastase si chiar Elena Basescu intregesc, desigur, peisajul acesta uman, facandu-l agreabil si plin de promisiuni. Pana aici, asadar, toate bune!
Chestiunile discutabile incep dincolo de cosmetizarea la care mai-marii tarii par sa fi devenit mesteri in ultimii ani. Fiindca prima linie a politicii solicita prestatii de prima mana. Daca ele nu sunt posibile, atunci macar prestatii corecte. Daca nici asta nu devine un orizont de asteptare realist, desi s-ar zice ca e vorba de ultimul orizont admisibil, tolerabil, atunci sa o spun pe aia dreapta: m-as astepta ca un politician – indiferent de sex – care a patruns in prima linie a vizibilitatii sa fie macar inteligent, destept, smecher. Iar cand ma fura mizerabil, cand imi insala asteptarile grosolan, cand a decis ca singura lui (ei) preocupare reala este cum sa faca sa le fie bine alor sai, familiarilor, apropiatilor, complicilor, membrilor clanului, comilitonilor din partid etc., am o ultima, jenanta, asteptare; dar una peste care nu pot sa trec in ruptul capului. Nu vreau sa ma umileasca, sa permita lumii sa arate cu degetul la mine, cetateanul care l-am acceptat cu speranta si l-am tolerat cu inima stransa, spunand: " asta e prost, la fel e si restul populatiei, uite pe cine au cocotat acolo si ce li se face, zi dupa zi, ceas de ceas!".
Cand vad un grobian cu gusa si ochi bulbucati, un transpirat gulerat sau o carpa de sub care iese capul unui papagal perfect, daca se ajunge pana la aceasta ultima limita, sa zicem ca… ma astept oarecum. O logica ce ne vine, pe firul prejudecatilor aproape naturale, vrea ca Spanul din poveste sa nu fie un om de bine (intrebati-l pe Harap-Alb daca nu credeti). Dar tot aceeasi logica te face sa sari de zece metri in sus cand o doamna frumusica si delicata lasa in urma si prezumtia de competenta, si pe cea de nevinovatie, atentand la decenta. Orice s-ar zice, e indecent ceea ce s-a petrecut sub patronajul doamnei Ridzi, sub flamura zilei de 2 Mai. Nici nu discut aici daca este sau nu este vinovata, daca a patronat sau nu, in vreo forma, jaful penibil semnalat de presa. Ceea ce nu este in regula e ca prima ei declaratie a fost o amenintare la adresa celor care dezvaluisera neregula. Asa intelege dansa democratia? Presiuni pentru omerta care ii vizeaza pe cei vigilenti? Mai bine se grabea sa promita o ancheta proprie, care sa elucideze cum stau lucrurile. In al doilea rand, sa presupunem ca doamna Ridzi habar n-avea de manoperele petrecute sub trena domniei sale. Se cheama atunci ca este competenta? Aici nevinovatia pare sa fie echivalentul lipsei de vigilenta si responsabilitate in serviciul public. Drept care, indiferent de mersul lucrurilor, locul domniei sale ramane undeva la poalele, nu in varful societatii.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca
