Odata ce masele au iesit in strada la Teheran, cineva care cunoaste scenariul putea incepe numaratoarea inversa: daca astazi avem proteste de masa, maine apar amenintarile cu represalii in numele "sigurantei nationale". In ziua a treia vedem ziaristi arestati si publicatii inchise; in a patra zi, reprimari sangeroase ale protestelor de catre politia secreta; in ziua a cincea sunt arestate personalitati-cheie din opozitie. Dupa cum s-a constatat, toti acesti pasi au fost urmati punctual si in Iran in decurs de o saptamana.
Aceleasi etape au fost observate in Thailanda in 2006 – in decurs de zece zile. Un an mai tarziu s-a intamplat in Myanmar, pe parcursul a sapte zile. Scenariul este atat de bine cunoscut de dictatori, incat le-ar trebui mai putin de o saptamana ca sa puna lacat unei tari intregi.
Nimic din toate acestea nu ar avea de ce sa ne surprinda. Ar trebui sa intelegem totusi ca, daca exista un asemenea scenariu verificat in timp pentru instaurarea si mentinerea unei dictaturi, exista la fel de bine o contrastrategie pentru deschiderea unei societati inchise. Cand un dictator – de stanga, de dreapta, de oriunde, de oricand – vrea sa inchida o societate deschisa sau sa initieze reprimarea unei miscari democratice, el urmeaza zece pasi clasici: invoca o amenintare, infiinteaza inchisori secrete, dezvolta o forta paramilitara, pune la punct un aparat de supraveghere, aresteaza cetateni in mod arbitrar, infiltreaza grupurile de cetateni, tinteste indivizi-cheie, prigoneste jurnalisti, califica orice critica drept "tradare" si corupe statul de drept.
O data ce acesti pasi au fost facuti, devine deosebit de dificil pentru o miscare prodemocratie sa mai supravietuiasca, dar nu este imposibil daca o contrapresiune este aplicata corect. Istoria ne arata in repetate randuri, in toata era moderna, in toata lumea, ca, daca sunt dispusi sa le foloseasca, oamenii chiar au la dispozitie cateva instrumente cu adevarat puternice de restabilire a unei societati deschise.
Contrascenariul pentru instaurarea sau restabilirea unor conditii democratice are la baza cateva elemente: mai multe proteste de masa; aparitia si afisarea simbolurilor rezistentei; aparitia unui numar suficient de mare de purtatori de cuvant ai societatii, astfel incat sa devina imposibila arestarea tuturor; nesupunerea civica deschisa, dar si ascunsa, la toate nivelurile societatii, care poate bloca economia; retragerea sprijinului pentru deciziile regimului de catre avocati si magistrati; sanctiuni internationale legate de drepturile omului si alegeri corecte; refuzul multor soldati si politisti de a trage in cetateni neinarmati – un refuz greu, dar nu imposibil de obtinut; in final, o data ce e restabilit statul de drept, urmarirea penala consecventa impotriva conducatorilor regimului infrant.
Cand vedem filmari cu politisti si membri ai militiilor batand brutal demonstranti pasnici, e greu sa transmiti mesajul ca – daca ne ghidam dupa istorie – continuarea protestelor de strada va face diferenta intre un Iran cu soarta Myanmarului sau, poate, unul cu cea a Cehoslovaciei. De multe ori, atunci cand protestele de strada au fost sustinute mai mult de o saptamana sau doua, un regim – chiar daca a inceput sa bata si sa aresteze demonstranti – a avut in cele din urma probleme practice si psihologice de mentinere a opresiunii.
Protestele de strada, daca rezista mai mult de prima saptamana critica, au un efect tactic si in acelasi timp emotional: protestele de masa din timpul Revolutiei Franceze au lamurit oamenii Curtii ca aceasta rebeliune va fi mult mai profunda pentru a putea fi reprimata de o maniera uzuala. Protestele de strada din coloniile americane, cu toata perspectiva arestarilor si a altor urmari mai grave, au transformat regiunea intr-o entitate neguvernabila chiar inainte ca George al III-lea sa inceapa un razboi scump si nepopular impotriva coloniilor.
In Estonia, in anii ‘80, micile proteste ilegale care insoteau intonarea imnului national interzis au luat amploare, iar estonienii s-au simtit incurajati atunci cand numarul protestatarilor a ajuns de ordinul miilor. In SUA, protestele de strada au contribuit la oprirea razboiului din Vietnam, iar demonstratiile de masa ale miscarii pentru drepturi civile au aratat ca – asa cum spunea Martin Luther King Jr. – "mersul obisnuit al lucrurilor" nu mai putea continua. King afirma ca protestele de masa distructive expun tensiunile ascunse sau ignorate, astfel incat se poate incerca rezolvarea lor.
Cetatenii Iranului – si toti cei care tanjesc sa opuna rezistenta unui guvern tiranic sau sa protesteze intr-o democratie stabila – ar trebui sa tina cont de aceste lectii. Protestele care functioneaza trebuie sa distruga mersul obisnuit al lucrurilor si, in mod ideal, sa opreasca traficul. Iranienii au dat dovada de mare curaj si ar face bine daca ar continua sa iasa in strada, sa se aseze sau sa se intinda pe jos, sau, pur si simplu, sa stea acolo. In afara cazului in care un regim este dispus sa-si mitralieze cetatenii, distrugerea mersului obisnuit al lucrurilor functioneaza intotdeauna.
Ceea ce Occidentul poate face este sa puna presiune pe Iran – si in viitor pe alte guverne – pentru ca acesta sa asigure si sa raspunda pentru siguranta demonstrantilor. Natan Sharansky spunea ca aceasta tactica – prin care Occidentul urmareste si cere tragerea la raspundere pentru tratamentul aplicat unor disidenti individuali – a ajutat la prabusirea Uniunii Sovietice. In criza prezenta, presedintele SUA ar trebui sa faca front comun cu gruparile de aparare a drepturilor omului, care il pot consilia in legatura cu modul in care i-ar putea urma, sprijini si sustine pe iranienii care au fost arestati sau au avut parte de un tratament si mai dur si pe cei care traiesc sub acest spectru.
Barack Obama a spus ca America este cu cei care sprijina asocierea libera. Aceasta este o veste buna pentru oamenii care traiesc sub regimuri dictatoriale instaurate si sustinute de SUA, pentru liderii de opozitie si jurnalistii care sufera in inchisorile sprijinite de SUA, aruncati acolo pentru ca au participat la proteste impotriva respectivelor regimuri. Dar e un inceput. Ce adevarata revolutie am avea daca democratiile occidentale ar incepe sa foloseasca drepturile omului si procesele democratice ca jaloane in politica lor externa.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
