Iata ce puteam citi sambata, intr-un ziar din Baia Mare, sub titlul "Ceva dulce pentru Mircea Man": "Ieri s-a implinit un an de cand presedintele Consiliului Judetean, Mircea Man, si-a luat functia in primire. La sosirea in birou, de la manifestarile prilejuite de Ziua Drapelului National, pe masa sa tronau un superb tort, cu chipul sau, bun de mancat, si o sticla de sampanie. Eram curiosi la acea vreme sa vedem capul cine il va manca lui Mircea Man. Dupa cum il stim, credem ca nimeni, dar am aflat ca surpriza consilierilor din cabinetul personal i-a placut foarte mult". Ciudata limba romana din "capul cine il va manca lui Mircea Man" si din mai toata stirea nu e "in cestie".
Lasam la o parte deocamdata prostul-gust care a generat acest cadou. Dar nu pot lasa la o parte faptul ca acest prost-gust bate mult mai departe. Sigur, dl Mircea Man nu este decat presedintele unui consiliu judetean, nicidecum al unei tari. Dar cadoul care i s-a adresat aminteste cui mai are memorie de darurile primite candva de tovarasul Nicolae Ceausescu. Sau de tovarasa Elena Ceausescu. Chiar daca domnii consilieri vor fi fiind tineri, materia lor cenusie se invecineaza cu aceea a cantaretilor ceausisti. Dar ce zic eu ceausisti? Daca mergem mai departe pe fir, putem ajunge chiar la Phenian. O sa spuneti ca exagerez. Intr-adevar, exagerez. Numai ca semnalul de alarma pe care il trag e si el generat de o poveste, si anume aceea cu samovarul si locomotiva. Deocamdata ceea ce s-a intamplat la Baia Mare semnaleaza un samovar. Care nu prea are cum sa ajunga locomotiva.
Dar samovarul acesta poate inspira cine stie ce alte minti bolnave de servilism, tot mai sus pe scara ierarhica, in asa fel incat sa ne trezim iar cu osanalele ridicate defunctului conducator. Vreun alt satrap local ar putea sa primeasca un dar si mai si, vreo tapiserie cu chipul sau in mijloc si asa mai departe. Cat despre umorul involuntar al stirii, cand am ajuns la lectura chestiei cu cine sa manance capul onorabilului domn presedinte, am crezut ca am plonjat in Ilf si Petrov sau in te miri ce alt scriitor satiric lichidat de Stalin in anii ’30.
Cum tocmai a aparut, la Targul de carte din iunie, "Antologia rusinii" a lui Virgil Ierunca, nu stiu de ce semnata de ingrijitorii de editie, povestea de la Baia Mare mi-a amintit emulatia gretoasa a laudatorilor Ceausestilor: una se trezea in "epoca lui Pericle", altul in "epoca de aur". (Din pacate, din "Antologia rusinii" lipseste chiar textul despre "epoca lui Pericle" care ar fi renascut pe pamant romanesc in anii lui Ceausescu, desi cei care au urmarit la vremea respectiva publicarea ei in revistele romanesti din exil isi amintesc de faptul ca lui Virgil Ierunca nu i-a scapat.)
Cititorii sau, mai bine zis, "rasfoitorii" acestei carti, caci lectura poate ingretosa, trebuie sa stie ca nu toate textele acelea erau obtinute prin santaj sau cu forta, ele izvorand din dorinta sincera de a se pune pres la picioarele autointitulatului presedinte, in speranta, deseori intemeiata, deseori nu, a unei promovari, a unui avantaj.
Acest mobil, dupa cate se vede mai in fiecare zi in patria noastra, nu a disparut, astfel incat a-l depista inclusiv intr-o simpla manifestare de lipsa de gust dintr-un judet nu mi se pare disproportionat. Continuand analiza tortului de rahat de la Baia Mare, sa observam ca, in fond, el porneste din aceeasi dorinta de "frumos" care statea pe vremuri la baza celebrelor paretare de bucatarie, gen "bucatareasa frumoasa face mancarea gustoasa". Ce daca in cazul nostru paretarul e insasi "mancarea gustoasa"?
Si pana la urma nu stim cine i-a mancat capul presedintelui de consiliu judetean de la Baia Mare. Nici nu are importanta. Dar gustul produsului calificat drept dulce il putem banui, pentru ca el nu este departe de al materiilor pe care le mancau, uneori cu polonicul, cum se si spunea inca de pe atunci, toti laudatorii antologati de Virgil Ierunca.
Dupa cum multa lume stie, unele triburi considerate inca salbatice isi ucid inamicii in efigie: reproduc stangaci, cum pot ei, chipul dusmanului, ii fac chip cioplit si dupa aceea ii infig sageti in inima, in ochi, oriunde li se pare necesar. Aveti grija, dle presedinte, sa nu fi fost tortul acela vreo efigie! Ca si lui Ceausescu i s-a cam intamplat asta, e drept, foarte tarziu, in decembrie 1989. Dar nu sunteti dvs. inca Nicolae Ceausescu. Desi orice este posibil. Iar exemplele proaste sunt urmate imediat.
