Mi-a atras atentia de curand o carte din colectia FID a editurii Vremea, Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi, a lui Marcel Petrisor, unul din reperele anticomunismului si antitotalitarismului in societatea noastra post ‘89. La inceputul anilor ‘90 a infiintat publicatia Veghea, care aceasta si urmarea sa fie, veghe asupra tuturor ispitelor si derapajelor care ar fi putut caracteriza din acel moment incolo lumea romaneaca. Nu era acela orgoliu desart, ci asumarea unei misiuni. Veghea si-a incetat repede activitatea in vreme ce degringolada lumii noastre a sporit parca de la un an la altul. Crestinismul si credinta noastra au ajuns becalizate si vadimizate, oamenii de calitate se retrag intr-un fel de alveola a scepticismului socotind ca numai asa pot sa aiba bun simt. Intre biserica si intelectuali exista o falie din ce in e mai adanca, ceea ce, cred, in perioada intebelica nu s-a manifestat atat de jalnic. Il intalnesc deseori pe Marcel Petrisor, care anul viitor in zodia Berbecului va implini 80 de ani, in naosul bisericii cu hramul Sf. Arhidiacon stefan, mai cunoscuta sub denumirea de Cuibul cu barza, biserica despre care stim ca in urma cu 22 de ani, in 1987, a fost glisata de la amplasamentul initial si ascunsa in spatele unui bloc circular. Acolo este preot paroh Daniel Benga, unul din cei mai buni predicatori, daca nu cel mai bun, pe care-l avem in momentul de fata. Parintele este constient de viciile noastre si de aceea nu am cum sa uit cand, vazand imbulzeala iscata in biserica de duminica Rusaliilor, aceasta pentru procurarea frunzelor sfintite de nuc, nu s-a sfiit sa faca referire la "haosul ortodox", de care nu mai reusim sa ne lecuim.
Marcel Petrisor locuieste foarte aproape de biserica, este un om al bisericii in sensul in care un intelectual are datoria sa fie. A fost inchis multi ani, prima data in 1952, apoi eliberat, luat din nou dupa Revolutia maghiara din toamna lui ’56, si ramas inchis pana la amnistia din 1964. Pe urma a lucrat ca profesor de franceza in mai multe licee bucurestene si se poate spune ca viata a reintrat in normal, o normalitate relativa atat timp cat la conducere se afla acelasi partid criminal, chiar daca cu o fata pretins umana ca sa-i seduca pe natafleti. Acum Marcel Petrisor stie ca procesul comunismului nu va mai avea loc. Precum razboiul cu Troia din piesa lui Giraudoux, pe care a predat-o elevilor sai, procesul comunismului a ramas o vorba goala, cazuta in desuetudine. Colectia cu acest titlu, initiata la Humanitas de Doina Jela, a pierit la randul ei in trecut. Putine edituri acum mai au resurse morale ca sa publice manuscrisele celor care au suferit si rezistat. Cartea de fata este un exemplu de demnitate editoriala. "Cu foamea in acea perioada a anilor 1950-1954, mai ales in Jilava, nu era de glumit. Burtile multora din burghezii ce fusesera arestati si anchetati cu cateva luni inainte, prin hrubele Ministerului de Interne, ajunsesera sa le atarne ca niste sortulete masonice peste partile rusinoase ale trupului. La altii, mai tineri si mai flamanzi, aceleasi burti aratau ca niste scoici din mijlocul carora buricul se ridica asemenea unui deget amenintator. Iar celor care faceau puscarie din 1941, oasele le trosneau sub piele ca niste scule de tamplar sarac, stranse in desaga…" Acestea sunt pagini care parca se desprind din contextul mizerabil care le-a inspirat si intra intr-un registru literar neperisabil. si sunt multe de acest fel in carte.
"Vremea se scurgea monoton, in celulele din Casimca, asa cum probabil se scurge in cavourile cu morti sau muribunzi din lume… fara ca cineva s-o poata masura. Cei ramasi in viata ajunsesera sa-si dea seama ca-i zi sau noapte numai dupa cum se faceau schimburile de paznici. Dar in ce zi a anului erau, habar n-aveau. Mult mai tarziu, cei scapati cu viata si ajunsi in alte penitenciare aveau sa reuseasca sa-si dea seama cu cate zile sau saptamani gresisera in calendar…si la urma urmei la ce-ar fi folosit? Marile Sarbatori, Paste, Craciun, Rusalii sau chiar duminici, le sarbatoreau dupa calcule aproximative. si asta doar cei ceva mai zdraveni si capabili sa se miste cu tinetele la haznaua turceasca; celor bolnavi si in pragul mortii nu le mai pasa…"
Intr-adevar, cand ai ajuns intr-un asemenea loc unde nu mai stii daca e zi sau noapte se poate spune ca te afli deja pe celalalt taram. Marcel Petrisor e unul dintre cei care inca din viata a fost Acolo. La interne, care pe urma a devenit sediul CC-ului, actualmente sediu al Senatului, celularul coboara adanc in subteran. Ca si la Jilava. Acolo a fost marea incercare. Noi, astia de acum, care am avut norocul binecuvantat de-a nu trai asa ceva, tot intrebam ca prostii: Dar cum ati rezistat? Cum a fost posibil? Rezisti prin rememorarea vietii, aceasta-i solutia, mi-a raspuns Marcel Petrisor. si bineinteles este Duhul Sfant care te tine. De Rusalii, anul acesta, grabit cum sunt de felul meu, am vrut sa plec dupa predica parintelui, dar Marcel a pus mana pe mine si m-a silit sa raman. Acum urmeaza, mi-a spus el, cele mai puternice si frumoase rugaciuni. Se face vecernia in continuarea liturghiei si ne rugam ca Duhul Sfant sa ierte si sa arda tot ce e pacat in noi. Cu adevarat, Duhul Sfant te tine daca tu esti in stare sa-l primesti, altfel spus sa-i fii gazda buna iar subredul tau receptacul se intareste astfel. Daca in libertate poti cunoaste momente privilegiate cand simti actiunea asupra ta a Duhului puternic si milostiv, cu atat mai mult in conditiile dure ale detentiei actiunea e ca un veritabil sprijin, facandu-te pe tine parte din el, misionat astfel sa-i sustii pe cei mai slabi. Rezistenta de care uneori se vorbeste parca prea mult si fara acoperire, in aceasta a constat. Vazandu-l pe Marcel Petrisor in naos cu ochii inchisi, rugandu-se spre a-si invinge, dar a-si si innobila limitele, mi-am dat seama ca asa facea si cand era inchis, tanar, sub 30 de ani, iar atunci poate nici nu se mai gandea ca ii e foame, frig sau frica. Aici nu e vorba de idealizare, ci doar a intelege ca se poate. Exact ceea ce nu a stiut comunismul.
