Un fost detinut politic care a trait pe pielea sa teroarea in Penitenciarul Giurgeni si fostul sef al acestei puscarii isi povestesc, dupa 50 de ani, experientele traite in doua tabere atat de diferite. De o parte e domnul Ioanitescu. Astazi, trecut de 80 de ani, batranul a servit cu zel represiunea sadica din anii ’50-’60 dusa impotriva contestatarilor regimului comunist. Desi cei care l-au cunoscut de dincolo de gratii si-l amintesc ca pe o „bruta si o bestie ordinara”, fostul comandant de inchisori si lagare de munca sustine ca, pur si simplu, a muncit la viata sa ca un tip „sever si corect”. El recunoaste doar ca subalternii „ii mai altoiau” pe detinuti, dar puscariasii inchisi din ratiuni politice isi meritau bataia, pentru ca „inecau orezul” si astfel subminau economia.
De partea cealalta sta Florea Dumitru. Mutilat si umilit in inchisoare, batranul de 73 de ani spune ca l-a iertat deja pe tortionarul sau, desi ranile facute de batausii lui Ioanitescu si mizeria crunta din celula i-au ruinat pentru totdeauna sanatatea. Desi exista cazuri de comandanti de inchisori politice cercetati penal, nici tortionarul Ioanitescu, nici victima sa, Dumitru, nu cred ca judecata ar avea vreun sens. Primul spune ca nu exista probe, iar marturiile nu ar insemna nimic. Cel de-al doilea considera ca batausii si sefii lor din puscarii erau doar simple instrumente.
Una dintre inchisorile comuniste ale anilor ’60 din Insula Mare a Brailei a fost si colonia de munca de la Giurgeni, loc in care erau incarcerati detinuti contrarevolutionari. Conform „Dictionarului penitenciarelor din Romania comunista (1945-1967)”, „reactionarii” traiau in conditii inumane: „Aveau un regim de munca fortata, fiind paziti de caini dresati sa-i atace daca se prabuseau la pamant sau daca incercau sa se odihneasca. Mancarea era foarte proasta, iar setea – chinuitoare. Cei inchisi erau nevoiti sa bea apa din Dunare, iar in timpul lucrului – din baltile de pe teren. Prezenta sobolanilor in gropile care tineau loc de closet sau in depozitele de alimente a contribuit la declansarea unor epidemii: febra tifoida si leptospiroza”. Una dintre cele mai grele activitati era considerata munca la orezarie. In timpul acesteia, detinutii erau obligati sa stea tot timpul in apa, incovoiati, pentru a plivi orezul.
In perioada in care la Giurgeni au fost incarcerati numai detinuti politici (1960-1962), comandantul penitenciarului a fost Alexandru Ioanitescu. Pana la numirea sa pe acest post, maiorul Ioanitescu capatase deja experienta in puscariile politice: cateva luni si-a facut „bine treaba” ca loctiitor al comandantului pentru paza si regim la Penitenciarul Cluj; de aici, la recomandarea unui colonel cu state vechi in sistem, a ajuns la Penitenciarul Aiud (1956-1958), pe aceeasi functie. Despre specificul muncii de sef de penitenciar in anii prigoanei comuniste si despre caznele la care erau supusi „dusmanii poporului” dincolo de gratii povesteste insusi Alexandru Ioanitescu: „Le aplicam detinutilor regimul, le asiguram hrana. Erau regulamente foarte severe pentru nerespectarea regimului. Daca se gasea o bucatica de ziar sau o bucata de creion, se pedepsea. Ii scoteau din camera, ii bagau la izolare si se sanctiona foarte sever. Totul era foarte strict”.
Prin mana fostului servitor al regimului represiv au trecut, in timp, mii de oameni. Cativa faceau parte chiar din elita acelei epoci. Dintre ei, Ioanitescu si-l mai aminteste doar de poetul Radu Gyr, fost legionar. Altminteri, stie ca printre detinuti se gaseau inclusiv fosti ministri, dar nu mai retine astfel de amanunte. Cu un cinism indelung exersat, retine totusi ca, la bilantul de activitate, se poate mandri cu izbanzi personale in lupta contra disidentilor. In 1958 a devenit comandantul coloniei de munca de la Culmea, unde, timp de doi ani, a coordonat un penitenciar de internati politici. „Chiar eu am infiintat unitatea. Dupa ce detinutii politici isi terminau condamnarea, se considera ca nu e bine ca unii dintre ei sa iasa, fiindca prezentau inca pericol. Asa ca li se mai dadeau un an-doi de internare politica. Insa unitatea s-a desfiintat repede, iar internatii au fost dusi in alte parti”, rememoreaza Alexandru Ioanitescu.
„Aratau ca luptatorii”
Ajuns ulterior comandant la Giurgeni, acesta a devenit aici stapan peste aproape 1.600 de detinuti politici. Cand vorbeste despre conditiile de viata din spatele gratiilor, batranul Ioanitescu socheaza: „Cum sa nu le dau mancare? Pai, daca eu va spun ca aratau ca luptatorii! In societate nu se manca carne, dar la unitate se dadea de cinci ori pe saptamana. Eu le spuneam la multi detinuti: «Tu aici, de bine, de rau, primesti mancare». Sigur, mai mult subproduse, capatani, gheare, dar aveau in farfurie miros de carne”. Imaginea idilica proiectata asupra regimului alimentar al condamnatilor politic nu se opreste aici. Ea se fixeaza si asupra curei de sanatate de care puscariasul avea parte gratuit: „Odata, mi-a fost adus de la Jilava un lot. Erau prapaditi rau de tot. Batuti. Galbejiti. M-am dus la Lunca Dunarii personal sa-i primesc, venise un tren cu ei.
M-am dus cu doua camioane si i-am incolonat cu garda, sa-i aducem la Giurgeni, era o distanta de vreo 7-8 kilometri. I-am incolonat si am plecat cu ei spre unitate. Dom’le, erau atat de prapaditi, ca o parte din ei au cazut pe drum. si pe toti cei care nu mai puteau, pentru ca erau slabiti extraordinar de mult, i-am urcat in camioane. Apoi i-am scos la munca si unii au devenit niste luptatori, dom’le. Lucrau in soare. Aveau o forta in ei!”.
„Vreau sa-mi mananc in liniste pensia”
Rezultatele muncii desfasurate de ofiterul Ioanitescu la comanda penitenciarelor pe la care a trecut au ramas mentionate in arhive. Referatele Serviciului de Inspectii din cadrul Directiei Generale a Penitenciarelor scot la lumina portretul unui calau multumit de sine: conform documentelor, Ioanitescu ii lovea „in special pe detinutii cunoscuti ca elemente inrait-dusmanoase, preocupati de a sabota munca sau de a-i instiga pe ceilalti detinuti la nesupunere”. Mai mult, in urma unor reclamatii ce vizau excesul de zel, Ioanitescu este retrogradat din functie si numit loctiitor al comandantului pentru paza si regim la lagarul de la Periprava. Dupa aproape 50 de ani de la acele momente, pensionarul Alexandru Ioanitescu neaga acuzatiile, pe care le considera simple razbunari ale unui alt ofiter. „Era o bestie care snopea personal in bataie detinutii.
Nu m-am inteles cu el si s-a razbunat retrogradandu-ma. Va spun sincer. Eu am fost sarguincios. Am muncit. M-am straduit. Acum sunt batran si nu vreau decat sa fiu lasat in pace sa-mi mananc in liniste pensia”. Iar tovarasul ex-comandant Alexandru Ioanitescu are ce manca: ca om care a muncit o viata impotriva celor care gandeau altfel decat comunistii, incaseaza astazi 2.500 de lei noi, adica de peste patru ori mai mult decat o pensie medie in Romania.
„Nu meritau sa fie un pic intepati?”
Intr-un interviu acordat Romaniei libere, maiorul Alexandru Ioanitescu recunoaste doar ca avea subalterni „care ii mai altoiau” pe detinuti, insa, in opinia sa, puscariasii inchisi din ratiuni politice isi meritau bataia, pentru ca „inecau orezul”.
Considerat de detinutii care l-au cunoscut drept o „bestie ordinara”, Ioanitescu crede astazi ca in tinerete si-a facut doar treaba pentru care lua chenzina. Devotamentul sau fata de misiunea care ii fusese incredintata s-a vazut, spre exemplu, la Aiud, unde, in timpul unei greve a foamei, a dat ordin ca detinutii sa fie hraniti cu forta: printr-un tub varat pe gat, le-a fost turnata toata portia de mancare.
„Romania libera”: V-ati pus vreodata intrebarea de ce se aflau in puscarie detinutii politici?
Alexandru Ioanitescu: Aveau mandat, toti stiam de ce: uneltiri, razvratiri, astea erau condamnarile.
» In literatura de specialitate sunt detinuti care va critica.
A.I.: Eram foarte sever, dar eram corect. Nu dur, sever.
» Ii bateati?
A.I.: Eu nu. Aveam subalterni, dom’le… Ce insemna sa umblu eu cu bata printre ei?
» Puneati subordonatii sa-i mai bata?
A.I.: Eu nu-i puneam, dar mai altoiau cate unul.
» De ce?
A.I.: De pilda, erau in orezarie. In loc sa-si faca meseria, inecau orezul. O faceau intentionat.
» Si de ce ar fi facut-o?
A.I.: Ca erau detinuti si ca nu stiu ce… In gradina, plantau cu radacinile afara si cu frunzele in pamant. Pai, nu meritau sa fie un pic intepati?
» Dar in constiinta dvs., stiind ca oamenii aceia erau nevinovati…
A.I.: Dupa legile de atunci, erau vinovati.
» Primeati ordin de la Bucuresti sa-i maltratati pe detinutii politici?
A.I.: Nu neaparat in scris, dar iti cereau sa aplici regimul la maximum. Sa nu treci nimic cu vederea.
» Detinutii erau intelectuali in majoritate?
A.I.: Da. Eu am lucrat dupa un principiu propriu. I-am separat: tarani, muncitori, intelectuali si militari. Pentru ca intelectualii, astia mai destepti, ii cam exploatau pe ceilalti. Ii puneau sa munceasca pentru ei. Le luau mancarea. Asa ca i-am impartit.
» Regretati ceva?
A.I.: M-am purtat in asa fel incat n-am ce sa-mi reprosez.
» V-ati gandit vreodata sa iesiti din sistem?
A.I.: Adica cum? Dumneata de ce nu pleci din sistem? Am 84 de ani. Crezi ca dumneata la varsta mea n-o sa ai probleme ca n-ai fost cinstita? Totul e schimbator. Erau situatii cand, fortat de imprejurari, trebuia sa iei niste masuri mai severe. De exemplu, cand au intrat in greva peste 300 de detinuti la Aiud, dvs. credeti ca mi-a fost usor sa rezolv treaba?
» Ce ati facut concret?
A.I.: I-am izolat. Am stat de vorba cu ei. Ei spuneau ca regimul, ca penitenciarul, ca nu stiu ce…
» Si nu aveau dreptate?
A.I.: Poate aveau dreptate, dar ce puteam sa le fac eu? Sa le anulez mandatele? Eu eram un simplu executant. O parte au intrat in normal, o parte erau in regim de alimentatie fortata. Li se turna obligatoriu, cu furtunul, mancare pe gat. Le deschideau gura cu un aparat, le bagau furtunul, turnau apa, apoi cantitatea de hrana, care era supa.
» De ce nu i-ati lasat sa moara? Oricum, regimul ii voia exterminati.
A.I.: Pai, de ce sa moara? Ii hraneam asa.
» In cat timp s-a terminat greva?
A.I.: In patru-cinci zile.
» Nu va e teama ca veti fi dat in judecata?
A.I.: Nu mi-e teama. La judecata iti trebuie probe solide, pe cand in cazul asta ar fi marturia mea contra marturiilor altora. Astea-s probe ca sa bagi in puscarie un om?
„Comandantul Ioanitescu avea accese de bruta ordinara”
„Tatal nostru de la Moscova/Desfaca-se Imparatia Ta/Faca-se ca-n America.” Sunt doar trei versuri care inca-l mai fac sa rada cu pofta pe Florea Dumitru. Astazi, barbatul are 73 de ani, dar in urma cu cinci decenii o poezioara de „agitatie” i-a asigurat biletul spre lagarul penitenciar socialist. Vigilenti, comunistii l-au condamnat in 1959 la patru ani de inchisoare pentru uneltire impotriva ordinii sociale, cu toate ca domnul Dumitru sustine si acum ca n-a complotat serios contra regimului. La 23 de ani, era deja ofiter in Academia Militara si isi dorea mult sa urmeze o cariera in slujba statului. Singurul sau mijloc de aparare impotriva rigorilor comuniste era simtul umorului.
Astfel, nici dupa 50 de ani nu a uitat continuarea versiunii personalizate a rugaciunii „Tatal nostru”: „Painea noastra cea mica si neagra/Fa-o, Doamne, mai mare si alba/si ne iarta noua greselile noastre/Ca si noi credem in minciunile voastre/Nu ne mai bagati pe noi in puscarie/Ca ale voastre in veci vor fi/Einsenhower. Bulgamin/Bomba atomica. Amin.” Nu a scris el versurile, ii placea insa sa le recite prietenilor. Glumele il faceau sa se simta mai liber.
Turnat de tovarasul invatator
Latul comunistilor s-a strans insa mai tare, pentru ca securistii nu aveau simtul umorului, mai ales cand regimul era subiectul ironiilor. Florea Dumitru a inteles ca iau totul in serios dupa o lauda adusa ungurilor, care se revoltasera impotriva comunismului in 1956. A glumit despre curajul ungurilor in prezenta unor colegi de la Academie, motiv pentru care a petrecut apoi doua zile in arest. La a doua abatere, a stat patru ani. In toamna anului 1959, invatatorul din satul natal al lui Florea l-a parat pe tanarul de 23 de ani ca recita versuri anticomuniste. A doua zi s-a trezit luat pe sus impreuna cu mai multi consateni si dus la Bucuresti. Dupa o luna de arest a urmat procesul.
„Mi-au dat opt ani, apoi patru la recurs. Ce sa le spun, ca nu e adevarat, ca «uitati, sunt ofiter», asa si pe dincolo? Ce puteai sa le zici? N-aveai cum sa te intelegi cu ei. Au gasit ceva scris la perchezitie acasa, aveam poezia asta pe o bucatica de hartie. Eram multi tineri in Maruntei. Ni se parea o gluma, circulau atatea bancuri. Nicidecum sa fac manifeste, sa am ceva intentii de manifestatie”, povesteste acum Florea Dumitru, care-si duce zilele intr-un apartament cu doua camere din Caracal. si la batranete a ramas tot hatru: „E adevarat ca la Caracal s-a rasturnat carul, dar toti prostii s-au imprastiat prin tara”.
Dac-ar putea da timpul inapoi, nu stie sigur daca ar mai recita „Tatal nostru” adaptat. „Poate ca da, desi nu doresc la nimeni sa treaca prin ce-am trecut noi in inchisoare.”
„Fir-ati voi sa fiti, va omor pe toti!”
Cateva intamplari i-au ramas imprimate in memorie in cei patru ani de detentie. Le reda cu lux de amanunte, de parca le-ar fi trait ieri, nu in urma cu aproape cinci decenii. Cifre, nume, locuri, fete, toate ii sunt vii in minte. N-a uitat ca numarul celulei in care a stat la Pitesti era 53, ca un coleg detinut era in clasa a XI-a si locuia in Bucuresti, pe strada sepcari nr. 2, etaj 2, apartament 2, ca medicamentele de care avea nevoie un alt detinut erau Carbaxim si Antideprin sau ca portia zilnica de paine era de 250 de grame pentru cei care munceau, si doar de 100 pentru cei bolnavi sau inapti. Nici numele comandantului Coloniei de Munca Giurgeni, unde a stat patru luni, nu crede ca i se va sterge vreodata din minte:
„La Giurgeni era Ioanitescu, dar ii spuneam Ioanitoiu, ca asa il stiam noi. Avea si accese d-astea de bruta ordinara. Dar nu putea sa supravietuiasca in sistem. O data, a venit cand ne scoteau la munca, a luat o prajina mare si a inceput sa dea in stanga si-n dreapta. «Fir-ati voi sa fiti, va omor pe toti! Nenorocitilor, voi care subminati economia tarii!»”.
Dumitru s-a simtit intotdeauna strain de zecile de insulte care i s-au adresat in timpul detentiei. Nu s-a regasit niciodata in apelativele „nenorocit”, „dobitoc”, „tradator”. „Erau straine pentru toti de acolo, nu numai pentru mine, care nu facusem decat o parafrazare la «Tatal nostru». Altii n-au facut poate absolut nimic, erau insa intelectuali deosebiti sau erau gospodari de frunte la sate.” Detinutul a cunoscut insa mai mult decat insulte, a simtit pe pielea lui furia comandantilor. „Mi-am luat o data o bataie sora cu moartea pentru ca am indraznit sa mananc cartofi cruzi. Ne puneau sa-i curatam degeaba, ca tot puneau si cojile in fiertura”, isi aduce aminte Dumitru. Cele 250 grame de paine cu marmelada de dimineata si portiile de arpacas de la pranz si seara nu tineau de foame unui barbat care muncea o zi intreaga la prasit, la sapat canale sau la cules.
„Nu exista om de acolo care sa nu fi mancat troscot, trestie, cartofi cruzi sau porumb crud oricand avea ocazia. Ba chiar am mancat si friptura de caine o data. O adusesera cativa detinuti pe care ii lasase seful punctului de lucru sa prinda un caine ratacit. L-au jumulit, l-au transat, l-au fript si gata”, spune Dumitru cu o usoara urma de dezgust.
Libertatea, la fel de amara ca detentia
Fostul detinut nu vrea sa-si incheie povestea inainte de a spune ca printre gardienii lagarelor comuniste au fost si oameni buni. „Era un sergent major care-l cunostea pe un prieten al meu de acasa. Mai mergeam unde avea el birou si ne mai dadea el mancare. Cu lumina stinsa, ca ii era frica.” La cativa ani de la eliberare, i-a facut o vizita: „I-am dus branza, lapte, smantana, ca eram angajat la un centru de branza, la Izbiceni”.
Primii ani de om liber au fost la fel de apasatori ca si cei de detentie. si-a gasit parintii batuti de securisti, fratele dat afara de la liceu, uniforma militara confiscata. In cele din urma, s-a angajat la o uzina de aluminiu din Slatina, apoi a lucrat ca sofer si, ulterior, la o fabrica de procesare a laptelui. Dar implinirea profesionala ramane o idee abstracta pentru fostul detinut politic. „Eu n-am putut sa fac niciodata serviciul la nivelul pregatirii pana in ’96, cand am iesit la pensie.
Sub nici o forma.” Spre deosebire de fostul comandant Alexandru Ioanitescu, pensia detinutului Florea Dumitru este mai mica. Traieste acum din 1.000 de lei noi si o indemnizatie de 800, acordata fostilor detinuti politici. Are doi copii si trei nepoate care stiu putin din ce a patimit. „Nu le povestesc, ei cred ca fabulez”, spune Dumitru in timp ce rasfoieste volumul de grafica „Memoria retinei gulagului romanesc”, scos de un fost coleg de inchisoare. „Sa stiti ca desenele din aceasta carte nu sunt fictiune. E pura realitate”, spune Dumitru, uitandu-se la imaginile cu detinuti schingiuiti. Pe cei care i-au ramas in memorie pentru cruzimea lor nu i-a cautat niciodata dupa eliberare, nu are de gand sa-i dea vreodata in judecata, dar le transmite un ultim mesaj: „Care mai sunt in viata, sa stie ca sunt iertati. I-am iertat, dar sa nu mai faca nici ei, nici copiii lor asa ceva. Asta le-as spune la toti, daca i-as avea acum in fata. si lui Ioanitescu, si tuturor. Erau doar unelte ale Partidului Comunist”.
Material realizat cu sprijinul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din Romania