Contradicţiile economice, conflictele sociale şi problemele politice au căpătat forme acute în urma crizei economice din anii 1846-1847, fapt care a dus la declanşarea unor revoluţii liberale şi naţionale, în mai multe state europene. Acestea s-au desfăşurat în prima jumătate a anului 1848, dar s-au prelungit, în unele state, şi în anul următor.
Revoluţia din Franţa a fost cea care a dat un impuls mişcării continentale de la 1848 şi a căpătat putere de simbol, notează lucrarea ”Istoria Europei” (vol. IV, Bernstein Serge & Milza Pierre). Trebuie amintit, însă, faptul că prima revoltă a izbucnit în ianuarie 1848, în mai multe locuri din peninsula italiană – Palermo, Genova, Florenţa, Milano – fiind îndreptată împotriva absolutismului şi a tutelei austriece.
În urma evenimentelor din iulie 1830, Ludovic Filip I a devenit rege. Puterea politică se afla în mâna unui grup restrâns de finanţişti şi bancheri, care, folosind prevederile cartei constituţionale acordate de Ludovic al XVIII-lea îşi asigura monopolul puterii, prin menţinerea unui cens ridicat. Totodată, burghezia industrială şi comercială îşi dorea să aibă şi un rol politic, alături de cel economic.
Pe de altă parte, criza economică din anii 1846-1847 a produs puternice perturbaţii în toate sectoarele economice, în condiţiile în care recoltele din 1845 şi 1846 fuseseră foarte slabe. Falimentului micilor bănci i-a urmat închiderea atelierelor, în timp ce şomajul s-a extins, potrivit volumului ”Revoluţia română din 1848” (Ed. Politică, 1969). Pe de altă parte, politica guvernului condus de Francois Guizot a devenit tot mai greu de suportat. Nemulţumirile populare au crescut proporţional cu neînţelegerile în plan politic şi guvernamental. Se cerea, printre altele: dreptul la muncă, votul universal, instituirea republicii.
La 22 februarie 1848 a avut loc o manifestaţie de stradă în urma interzicerii unui banchet al opoziţiei îndreptat împotriva guvernului Guizot, notează volumul amintit mai sus. Şi-au făcut apariţia primele baricade. A doua zi efervescenţa maselor a luat amploare, iar garda naţională s-a alăturat manifestanţilor. Regele Ludovic Filip aflat sub presiunea străzii l-a demis pe Guizot. În cele din urmă, monarhul a abdicat plecând în exil în Anglia, iar Palatul Tuileries a fost ocupat de revoluţionari. Un Guvern provizoriu a fost format 24 februarie 1848, iar o zi mai târziu a fost proclamată Republica a II-a Franceză (până la 2 decembrie 1852).
Guvernul provizoriu ce avea şase membri – scriitorul Alphonse de Lamartine, ziaristul Alexandre Auguste Ledru-Rollin, bancherul Louise Antoine Garnier-Pages, savantul fizician Dominique Francois Arago, socialistul Louis Auguste Blanqui, muncitorul Alexandre Albert – a adoptat o serie de măsuri, între care sufragiul universal, dreptul la muncă, reducerea duratei zilei de muncă, înfiinţarea Atelierelor naţionale, care să ofere şomerilor o ocupaţie retribuită, conform ”Istoria Europei” (vol. IV, Bernstein Serge & Milza Pierre).
Desfiinţarea Atelierelor naţionale, care şi-au dovedit ineficienţa, dar şi alte hotărâri, care se opuneau cerinţelor revoluţionarilor, au determinat în zilele de 23-28 iunie 1848, la Paris, producerea unor confruntări violente şi sângeroase. Au fost ridicate baricade. Guvernul provizoriu din februarie 1848 şi-a depus mandatul în faţa Adunării, fiind înlocuit de Comitetul executiv.
În noiembrie 1848 a fost promulgată Constituţia Republicii a II-a franceză. La 10 decembrie au fost organizate alegeri, iar prinţul Ludovic Napoleon Bonaparte (1808-1873) a devenit preşedinte al celei de a II-a Republici franceze, fiind considerat elementul care putea uni diversele facţiuni revoluţionare. Tulburările sociale şi politice au continuat. În urma loviturii de stat organizată de preşedinte în decembrie 1851, Adunarea Naţională a fost dizolvată.
Chiar dacă se susţinea o formă de guvernare republicană, referendumul din 21 noiembrie 1852, a adus victoria monarhiştilor. Ca urmare, la 2 decembrie 1852, republica s-a transformat în al Doilea Imperiu Francez, iar Ludovic Napoleon devenea, prin preluarea întregii puteri, împăratul Napoleon III, domnia sa prelungindu-se până la 4 septembrie 1870. A instituit o conducerea autoritară, între 1852-1860, urmată apoi, spre 1870, de o etapă liberală.
În contextul evenimentelor de la Paris, cancelarul austriac Klemens Metternich (1773-1859) a început să ducă o politică împotriva progresului, având în vedere că şi cea mai neînsemnată mişcare populară risca să declanşeze o serie de reacţii fatale pentru integritatea Imperiului. Opoziţia burgheză, care dorea să se implice în treburile statului, şi-a intensificat activitatea şi şi-a formulat un program de revendicări în care figurau reforma constituţională, acordarea libertăţilor cetăţeneşti, desfiinţarea cenzurii, încurajarea activităţii industriale notează volumul ”Revoluţia română din 1848” (Ed. Politică, 1969). Metternich a refuzat orice dialog.
Stat multinaţional, Imperiul habsburgic era străbătut, în acel moment, nu numai de o criză politică, dar cunoştea şi o intensificare a luptei de eliberare naţională a popoarelor aflate sub dominaţia habsburgilor.
Epicentrul mişcării a devenit Viena, capitala Imperiului habsburgic, unde la 13-15 martie 1848, la 26 mai 1848 şi la 6-31 octombrie 1848, s-au derulat revolte populare, potrivit volumului ”Trei secole de istorie modernă universală (1618-1918): de la Oliver Cromwell la Vladimir Ilici Lenin” (Petre Popa, 2010). A fost convocată Dieta imperială (Parlamentul) şi s-a hotărât demiterea Guvernului Central condus de cancelarul imperial austriac. Revoluţionarii au hotărât constituirea Gărzii Civice, menită să apere Capitala, inclusiv de eventualele intervenţii externe. La 15 martie 1848, s-au declanşat mişcările de la Praga, Budapesta şi Bratislava, apoi, în Italia de Nord-Lombardia. S-au dezvoltat concomitent, acţiunile din Transilvania. Revoluţionarii din Ungaria, Boemia şi Austria au obţinut, până în mai 1848, victorii separate. Datorită faptului că revoluţionarii nu au format un front unit împotriva guvernării imperiale habsburgice, aceştia au pierdut curând puterea politică. În iunie, armatele imperiale au atacat Praga, unde i-au înfrânt pe manifestanţi. Treptat, în octombrie-noiembrie 1848, armata imperială a reinstaurat controlul asupra Austriei.
Împăratul Ferdinand I (1835-1848), ale cărui puteri fuseseră mult diminuate, a cedat tronul nepotului său, Franz Joseph (1848-1916). Acesta s-a aliat cu succesorul lui Metternich, prinţul Felix von Schwarzenberg, iniţiind o nouă campanie antirevoluţionară. La 4 martie 1849, a fost publicată Constituţia imperială. Mişcările naţionale au continuat, în celelalte teritorii, până spre finalul anului 1849, Viena fiind ajutată, pentru introducerea ordinii, inclusiv de armata Imperiului Ţarist,component al Sfintei Alianţe. La mijlocul anului 1849, Franz Joseph avea puteri depline asupra bătrânului imperiu central-european, notează volumul amintit mai sus.
Începând cu 1815, situaţia politică a popoarelor din Germania de sud, unde influenţa franceză era foarte mare, a început să se degradeze. După înfrângerea lui Napoleon, acestea au obţinut de la suverani constituţii liberale, însă sub influenţa reacţionară a lui Metternich şi o dată cu Congresul de la Viena, acestea şi-au pierdut toate drepturile acordate. Ca şi în Austria, aici, revoluţia pariziană a avut rol de detonator şi de model. Două tipuri de mişcări s-au accelerat brusc după demisia cancelarului austriac, respectiv mişcări liberale în interiorul fiecărui stat şi mişcări naţionale unitare, notează lucrarea ”Istoria Europei” (vol. IV, Bernstein Serge & Milza Pierre).
La 27 februarie 1848, în principalele centre din Baden au avut loc mari manifestaţii, în cadrul cărora se cerea reformarea sistemului fiscal, crearea gărzii naţionale, convocarea unui parlament al întregii Germanii, abolirea contribuţiilor feudale, conform volumului ”Revoluţia română din 1848” (Ed. Politică, 1969). Mişcările au cuprins, apoi, Hessa, Wurttemberg, Saxonia şi Hanovra, manifestanţii obţinând acordarea principalelor libertăţi politice. În Bavaria, regele Ludovic I a trebuit să abdice, pe fondul scandalurilor din viaţa sa. Aici manifestaţiile politice s-au transformat în ciocniri între populaţie şi armată. Alături de revendicarea puterii politice, burghezia germană a militat pentru realizarea unităţii naţionale, deoarece fărâmiţarea politică reprezenta o piedică în calea intensificării schimburilor economice şi a creării unei pieţe interne unice, notează acelaşi volum.
Treptat, mişcarea revoluţionară s-a extins către nord şi a cuprins Hanovra, Frankfurt, Hamburg, Bremen şi, în cele din urmă, Prusia. Situaţia de aici era mult mai grea, în contextul unei crize economice care făcea ravagii în această ţară şi datorită atitudinii nehotărâte a suveranului prusac Frederic Wilhelm al IV-lea, care nu ştia ce să aleagă: o politică fermă, susţinută şi de fratele său, Wilhelm, sau satisfacerea dorinţei sale de popularitate. În aceste împrejurări, la 6 martie, la Berlin au loc primele demonstraţii. O săptămână mai târziu au avut loc ciocniri cu armata, iar la 18 martie, mulţimea a înconjurat palatul regal cerându-i regelui plecarea trupelor. Riposta sângeroasă a armatei i-a determinat pe demonstraţi să ridice baricade opunând, totodată, o importantă rezistenţă, forţelor militare.
La 29 martie 1848 a fost creat un guvern liberal condus de industriaşul L. Camphausen. În aprilie 1848 s-a înregistrat un important succes, fiind câştigate libertatea presei şi dreptul de adunare, însă problema principală, aceea a realizării unităţii naţionale, a rămas nerezolvată. La 18 mai 1848 s-au deschis lucrările primului Parlament pe întreaga Germanie, a cărui majoritate o forma burghezia liberală, care se pronunţa pentru instaurarea unei monarhii constituţionale. Proiectul de constituţie care urma să fie supus discuţiei era departe de a satisface cerinţele revoluţionarilor. Astfel, că la Berlin au loc din nou ciocniri între populaţie şi armată. La 20 iunie 1848 L. Camphausen a demisionat, preşedinţia guvernului fiind preluată de Rudolf von Auerswald.
În timp ce la Frankfurt continuau discuţiile privind organizarea Germaniei, reacţiunea din Prusia şi-a recâştigat terenul pierdut. Astfel, curtea şi nobilimea au impus la 2 noiembrie 1848 un nou guvern prezidat de contele Brandemburg, iar la 10 noiembrie, Berlinul a fost ocupat de armată. Garda naţională a fost dezarmată, gazetele interzise, iar Adunarea naţională desfiinţată în fapt.
În Italia, consemnează volumul ”Istoria Europei” (vol. IV, Bernstein Serge & Milza Pierre), mişcarea revoluţionară a fost declanşată la Palermo la 12 ianuarie 1848, având ca primă direcţie eliberarea teritoriilor din nordul Italiei, aflate sub stăpânirea habsburgică (regatul lombardo-veneţian) şi răsturnarea dinastiei burbonilor din sudul Italiei, în vederea unificării statului italian. Cancelarul austriac Klemens Metternich era pregătit să intervină, însă a fost împiedicat de izbucnirea revoluţia din Paris, urmată de revoluţia vieneză şi de începerea dezintegrării imperiului.
După Palermo, şi locuitorii din Neapole şi Sicilia au cerut o nouă constituţie. În luna martie, în Sardinia, Toscana şi chiar în statul papal au fost promulgate constituţii. Spre sfârşitul aceleiaşi luni, veneţienii s-au răsculat împotriva dominaţiei austriece. Republica independentă a fost proclamată, iar conducerea a fost preluată de revoluţionarul Daniel Manin. Mişcarea antihabsburgică s-a extins rapid în nordul Italiei, iar la 22 martie 1848, feldmareşalul imperial austriac Radetzki a fost silit să părăsească Milano. A fost constituit un guvern provizoriu, format în majoritate de liberal-moderaţi.
Regele Piemontului Carol Albert (1831-1949) a declarat război Austriei, la 24 februarie 1848. Însă, în condiţiile în care forţele social-politice italiene, unite prin lupta împotriva dominaţiei habsburgice în peninsulă, erau divizate de divergenţele privind rezolvarea problemelor social-economice. Astfel, la 23-25 iulie 1848, armata habsburgică i-a înfrânt pe piemontezi în bătălia de la Custozza. La 6 august, Radetzki a revenit la Milano, potrivit volumului ”Revoluţia română din 1848” (Ed. Politică, 1969).
Regele Neapolelui, Ferdinand al II-lea, aflat în conflict cu parlamentul, încă de la mijlocul lunii mai, a recurs la armată pentru a opri mişcările revoluţionare. Astfel, după înfrângerea piemontezilor, acesta s-a hotărât să reediteze represiunea habsburgică din nordul Italiei. Bombardarea Mesinei, timp de 5 zile, a reprezentat faza finală a mişcărilor populare din sudul Italiei.
În contextul evenimentelor din statele europene din 1848-1849 s-au integrat şi acţiunile din Ţările Române: din Moldova prin Petiţiunea-proclamaţiune (martie-iunie 1848), Transilvania prin Petiţia naţională (mai 1848-august 1949), Ţara Românească – Proclamaţia de la Islaz (iunie-septembrie 1848), Banat – Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat (mai-iunie 1848), Bucovina – Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova (august 1848), Programul de la Braşov – Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei (mai 1848).
