N. Steinhardt a incetat din viata la sfarsitul lunii martie, in 1989. Este unul dintre acei scriitori, ganditori si oameni de credinta care nu au avut sansa sa apuce caderea comunismului in tara lor. Il asez alaturi de parintele Arsenie Boca si de bataiosul I.D. Sarbu, care au murit in acelasi an. Cu alte cuvinte ochii nu li s-au mai deschis si asupra unei alte lumi care in aparenta cel putin a vrut sa nege lumea trecuta a opresiunii.
Iata ca exact dupa doua decenii de la mutarea sa la cer, piata de carte din Romania este innobilata – nu exagerez folosind acest termen – de o aparitie editoriala remarcabila, omagiu adus lui Steinhardt si sistematizare magnifica a tot ce inseamna viata si opera acestei mari figuri a literelor si duhului national. Am in vedere monografia lui George Ardeleanu, N. Steinhardt si paradoxurile libertatii, editura Humanitas, care prin seriozitatea ei poate fi pusa alaturi de un alt studiu de la inceputul lui 2006, cel al lui Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, dar si de cele doua carti ale lui Sorin Lavric despre Constantin Noica, Ontologia lui Noica si Noica si miscarea legionara. Lucrurile se leaga intre ele deloc intamplator. Sau de la un anumit nivel in sus coincidentele sunt semnificatii. Cartea lui Florin Turcanu a fost cartea anului 2006, decisa astfel de revista Romania literara. Fara sa ma lansez in aventura pronosticurilor, nu ma pot abtine sa nu avansez banuiala ca lucrarea lui George Ardeleanu va fi cartea anului 2009. Anul acesta, dupa cum se stie, este anul Eugen Ionescu, o suta de ani de la nastere, dar si anul Noica, tot centenarul de la venirea pe lume a filosofului. In egala masura cred ca poate fi si anul Steinhardt, tocmai fiindca au trecut doua decenii de la moarte, dar si fiindca a aparut un asemenea studiu.
Cartile importante nu sunt neaparat spectaculoase, de aceea nici cartea lui George Ardeleanu nu are nimic flagrant spectaculos. El a ales calea trudnica, munca de ani si ani de zile ca sa-si finalizeze proiectul, vrand prin aceasta sa dezminta impresia generala despre omul de cultura autohton care e bun doar sa faca ceva spumos, sclipitor, dar cu respiratie scurta. George Ardeleanu a avut respiratie lunga si intr-un fel s-a impartasit din duhul lui Steinhardt pe care viata cu toate greutatile nu l-a daramat, ba dimpotriva, l-a dus in fata vesniciei cu surasul pe buze.
Intr-o discutie mai veche cu George, stiind ca lucreaza la carte, l-am intrebat ce s-ar fi intamplat cu autorul lui favorit daca nu ar fi trait in comunism, nu ar fi fost implicat in procesul Noica-Pillat, nu ar fi fost inchis, arestare petrecuta la inceputul lui ianuarie 1960, fiind ultimul din lot, in conditii asadar de deplina normalitate s-ar mai fi convertit, ar mai fi trait el iluminarea care l-a mutat dintr-o traditie in alta, e drept, ambele surori? Atunci, din cate imi mai amintesc, raspunsul viitorului autor a fost evaziv, asa ca abia acum, dupa ce a aparut cartea, am inteles ca in orice conditii Steinhardt s-ar fi convertit. El a dat tarcoale bisericii de tanar fiindca a simtit ca acolo se petrece un mister spre care fiinta sa saturata de cultura se indrepta magnetic.
Autorul cartii de fata decupeaza un fel de jurnal in celebrul jurnal al fericirii, prin care demonstreaza ca drumul lui Steinhardt incepuse sa se deruleze inca dinainte de razboi. Evident, asprimea detentiei l-a determinat in sensul in care i-a dat cum se spune un branci, dar conditiile erau deja coapte in sufetul viitorului monah.
Am pomenit de Jurnalul fericirii. In 1991 la editura Dacia aparea aceasta carte, despre care stiam cate ceva, ca era vorba de un manuscris confiscat de securitate, etc, etc, dar despre care nici nu banuiam de ce glorie se va bucura. Ma intreb si probabil si George Ardeleanu s-a intrebat, dar nu a incercat sa formuleze in scris nici un raspuns tocmai fiindca avem de-a face cu o opera stiintifica si nu cu un eseu al speculatiilor, ce ar zice Steinhardt, daca prin cine stie ce minune ar avea cunostinta, de formidabilul destin al cartii sale? S-ar amuza, s-ar bucura, ar ramane indiferent? Bunul simt interzice asa ceva. Dar si scoate in evidenta o mare ciudatenie: cum e posibil ca ceva ce reprezinta partea cea mai adevarata a sufletului tau sa ajunga un fel de marfa de lux, re-re-reeditata, editorii sa se bata pe ea, sa porneasca si procese din aceasta cauza, sa fie exportata in strainatate etc?
Jurnalul fericirii este un paradox. Nu are datele unui jurnal clasic deoarece o serie dintre insemnari sunt facute dupa ce momentul reflectat s-a si consumat. Dar nici nu avem o scriere memorialistica intrucat la lectura senzatia este aceea de viu, de traire imediata, cu toate transformarile presupuse. De asemenea poate fi socotit un document cultural, prin care toata cultura este pusa la bataie, iar N. Steinhardt ca scriitor exersat si spirit disociativ fin stia sa puna in evidenta bogata zestre de informatii a mintii sale. Dar este si document duhovnicesc, marturie a aceluia care a vrut sa fie crestin si sa urce in continuare pe noul drum. De altminteri aceasta si este piatra de poticnire sau marul discordiei dintre literatii reci si sceptici care situeaza in prim plan valoraea culturala a jurnalului si vor sa-i tempereze pe exaltati, si de cealalta parte oamenii angajati spiritual care-l iau pe Steinhardt port drapel si vor ca prin el sa exprime superioritatea crestinismului. Autorul studiului monografic stie sa se aseze asa cum se cuvine, in intervalul benefic si sa nu imbratiseze pozitiile extreme. Este pozitia justa nu doar a cercetatorului lucid, ci si a omului de buna judecata pentru care credinta si libertatea merg mana in mana, prima nu poate fi fanatizata iar a doua cu atat mai putin nu trebuie depreciata prin abdicari de la o anumita rigoare interioara.
George Ardeleanu ia lucrurile de la inceput si trece prin viata lui Steinhardt ca un vrednic plugar, arand fiecare an trait de maestru si fiecare pagina scrisa. Cu gratia omului temeinic documentat ne prezinta tineretea unui Steinhardt indragostit de ideile liberale, care nu-i suferea pe rigizi si habotnici, care frecventa autori din diferite registre, fara parti pris, detestand doar prostia si lipsa de talent. Citindu-l pe un autor catolic din secolul al XIX-lea, Anatole Leroy Beaulieu, potrivit caruia trebuie numiti antisemiti aceia care afirma ca exista o problema evreiasca si ii cauta rezolvarea, el intelegea ca un asemenea pericol apare tocmai in societatile etatizate unde comertul, industria, cultura nu se mai bucura de avantajele liberalismului stimulativ.
Inca din timpul razboiului Steinhardt isi daduse seama in ce directie sumbra merge lumea. De aici obsesia accentuata a libertatii fara a carei analiza orice privire aplicata asupra operei sale esueaza de la sine inteles. Cu cat vremurile se obscurau, cu atat omul de buna credinta era mai constient de faptul ca libertatea ii este pusa in primejdie. Un capitol al cartii il pune pe Steinhardt fata in fata cu Dostoiesvski iar tema Marelui Inchizitor prilejuieste tanarului nostru cercetator pagini interesante, deloc inhibate de faptul ca pe marginea unei asemenea teme au fost scrise biblioteci. Steinhardt avea sa-l cunoasca pe Marele Inchizitor in carne si oase, stand sub amenintarea acestuia o buna parte din viata. Arhivele CNSAS au fost pentru George Ardeleanu o mina de aur in sensul in care au dezvaluit tampenia unui regim care mobiliza forte impresionante pentru a urmari un biet batran. Acesta, facand naveta intre Rohia si Bucuresti, isi mai vizita vechii prieteni si vorbea si el ca tot omul despre lume, viata, cele trecatoare. Steinhardt nu a fost un disident de factura lui Paul Goma, bunaoara. Statutul sau de monah situa revolta si protestul pe un alt palier. Tocmai de aceea muntii de dosare de urmarile informativa ce-l vizau apar intr-o lumina cu atat mai derizorie. De ce? La ce au servit? Cand a murit in martie 1989, tocmai fiindca nu avea calitati profetice – iar pentru un crestin adevarat profetia e privita cu rezerva, – nu banuia ca in mai putin de un an tot sistemul odios avea sa fie denuntat si nu in particular, ci chiar in piata publica, in Piata Universitatii bucurestene. Pe acolo doar trecuse de atatea ori si din cand in cand se mai ducea la reviste literare unde propunea cronici despre fenomenul literar optzecist. Unui fundamentalist ortodox o asemenea atitudine i se pare frivola. Steinhardt insa era un om deschis, vesel, primitor. Raportul stabilit de el intre literatura tinerilor si angajamentul monastic nu era de incompatibilitate. Pentru el crestinii veritabili sunt oameni cu lumina pe fata. Cand te-ai intunecat inseamna ca nu mai crezi in Dumnezeu si poate nu ai crezut niciodata. Crestinismul inseamna libertate iar libertatea era tema lui favorita, aleasa de autorul studiului intr-un posibil decalog steinhardtian. Omul lipsit de libertate este o fantoma, o caricatura si un locuitor al iadului, spunea monahul. Asa e. Din pacate, acum iadul s-a instalat confortabil pretutindeni. In ciuda maniei sfinte de acum 20 de ani. In ciuda gloriei postume a aceluia despre care a scris George Ardeleanu. Si altii.
