Centenar Eugen Ionescu (1909-1994)
Anul acesta se implinesc o suta de ani de la nasterea celui care a revolutionat teatrul european si mondial. Eugen Ionescu a venit pe lume la Slatina in 1909, intr-o tara mica de la marginea Europei si intr-un an care nu anunta prin nimic pentru romanul mediu ravagiile ce-i vor devasta tara in secolul abia inceput atunci. Viitorul dramaturg apartine generatiei ’27, poate cea mai importanta generatie de scriitori si carturari a spatiului romanesc, si a devenit de acum un truism sa amintesti ca alaturi de Mircea Eliade si Emil Cioran reprezinta mandria noastra in lume.
De curand Muzeul Literaturii Romane a vernisat o expozitie cu fotografii inedite aflate in arhiva MNLR, despre scriitor, afise ale premierelor, secvente din familie, intalniri cu prietenii. Cine a vizitat expozitia s-a putut bucura aflandu-se prin intermediul arhivei aproape de un mare spirit, un creator care nu a avut mila fata de cliseele care-l inrobesc pe om si in general fata de orice forma de aservire a umanului. Eugen Ionescu a fost o constiinta net antitotalitara pe care n-au putut-o seduce sirenele fie dinspre stanga, fie dinspre dreapta. Rinocerizarea este un termen care ii apartine plecand de la celebra sa piesa Rinocerii. Rinocerizarea a functionat si in comunism, si in fascism, intr-un fel are loc si acum si trebuie sa fim constienti de acest lucru. Ne amintim ca in anii plapandei liberalizari de la Bucuresti, desfasurata imediat dupa venirea lui Ceausescu la putere si incheiata odata cu formularea tezelor din iulie 1971 pe scena Nationalului a fost montata Rinocerii, cu Radu Beligan in rolul principal. Ideologic, punerea in scena a piesei avea perfecta acoperire, deoarece cenzorii, oricat de imblanziti pe atunci, credeau ca au de-a face cu fenomenul nazist si deci au lasat "marfa" sa treaca. In realitate era vorba de mecanismele distructive totalitare, de care Romania dupa mai bine doua decenii de comunism nu era defel straina. Dar e mult de atunci. In 1970 in Bibloteca pentru toti au aparut cele doua volume din teatrul ionescian, Cantareata cheala si Setea si foamea, dar atat. In deceniul urmator numele lui Ionescu a circulat tot mai putin. Nu-mi amintesc sa fi mai aparut vreun volum din scrierile sale, dupa cum nici nu cred ca i-a mai fost montata vreo piesa. Nici nu avea cum de vreme ce el luase mereu atitudine impotriva regimului Ceausescu. La facultate profesorii vorbeau despre teatrul absurdului. Dar mediul academic, prin caracteristica sa de-a inveli totul in folia conceptelor, devitaliza forta exploziva a unor texte pe care nici un dictator nu are cum sa le priveasca cu bunavointa.
Abia dupa 1989 Eugen Ionescu a intrat, cum ar veni spus, in actualitate. La Humanitas au aparut opere complete, mai intai scrierile din tara, apoi eseistica facuta in Occident si abia mai tarziu teatrul, care aparuse intai la Univers. Cititorul l-a avut astfel in fata integral pe Ionescu si cine a fost de buna credinta a remarcat perfecta si nefisurata continuitate a gandirii sale din tinerete, trecand prin maturitate si apoi inspre anii senectutii. Eugen Ionescu a avut intuitia absurdului nu doar fiindca simtul sau teatral il inclina spre paradox si spre cultivarea situatiilor extreme care contrariaza si bulverseaza, dar – aceasta se observa in atitudinele sale de mai tarziu –, dovedind o credinta aparte, a inteles ca intre Creator si creatie nu poate fi comuna masura si tocmai de aceea lumea in care traim este absurda masurind astfel fatalul dezechilibru, scotand in evidenta deriziunea creaturilor, dar si compasiunea pe care din cand in cand acestea ne-o inspira. Eugen Ionescu este mai tragic decat tragicii expliciti tocmai fiindca a avut acest simt al absurdului si al disperarii, care desi propune situatii comice, de fapt deschide permanent o perspectiva dezolanta asupra lumii infirme.
Nationalistii nostri nu prea l-au avut la inima. Ne amintim de conflictele cu autoritatile militare ale vemii care nu-i inghiteau persiflarile. Eugen Ionescu nu a fost si nici nu a putut fi un autor pe placul celor cu convingeri rigide, obtuze, emfatice. El rade fenomenal de cei grasi, cu grasime pe creier si in suflet, cei sclerozati, cei pretiosi. Este de neconceput de aceea o cariera a lui Ionescu intr-o tara totallitara. El era prea liber, avea libertatea rasului, pentru a fi iubit de cei intepeniti in convingeri. De aceea i-a priit un mediu relativist ca acela occidental, unde pana la urma valoarea i-a fost recunoscuta unanim.
Mi-am pus de multe ori intrebarea daca noi, romanii, avem dreptul sa-l socotim scriitor roman. Eugen Ionescu este roman cat timp a scris in romaneste, dupa ce a inceput sa scrie in franceza a incetat sa ne mai apartina. Acelasi lucru este valabil si pentru Cioran. Mircea Eliade este insa scriitor roman fiindca literatura si-a scris-o in romaneste. Deoarece in cazul unui scriitor limba decide si abia apoi duhul, nu e gresit sa aplicam un asemenea rationament. Adica spune-mi in ce limba scrii ca sa-ti spun carui spatiu cultural apartii. Ionescu este al francezilor cu jumatate de radacini in Oltenia, in Regat, in lumea lui Caragiale, de care nu poate fi in veci despartit.
Intorcandu-ne la expozitia de la MLR am remarcat ingenioasa dispunere a literelor ce formeaza numele dramaturgului pe spatarele unor scaune, aluzie evidenta la piesa celebra Scaunele. Am vazut siruri verticale cu fotografii ale artistului din diferite epoci, intrerupte de extrase din opera sa, formule apoftegmatice, ca niste verdicte sau ca niste suspine, prin care orice om pana la urma isi jaloneaza existenta. Ma pierd, ma uit, ma instrainez, mi-e frica de uitare ca de moarte, Nu cred decat in legile imaginatiei mele, Nu fac decat sa traduc neverosimilul, insolitul, universul meu. De asemenea pe un panou sunt prezentate versiuni ale manuscrisului sau Elegii grotesti. Elegie pentru papusa cu tarate, Tara de carton si vata, titluri de acest fel care ilustreaza foarte bine atitudinea scriitorului in tinerete.
Se poate spune ca si lui Ionescu i se potriveste formula "bresa in real" a lui Tzevan Todorov, prin care a fost inteles fantasticul de o serie de autori. Eugen Ionescu a avut aceasta disponibilitate rara de-a despica realul si de-a privi in spatele aparentelor. Om de teatru, ca si Bulgakov, care stia ce inseamna culisele, a vazut intreaga lume ca un teatru si tocmai din aceasta cauza datoria oamenilor este aceea de-a privi in culise si a descoperi ce se intampla acolo. De aici relatia cu totul speciala pe care scriitorul a avut-o cu divinitatea. Ca majoritatea artistilor nu putea fi un credincios de tip clasic, pe care simpla credinta il poate linisti. Pragul mortii il inspaimanta sau, mai corect spus, il infiora. Era convins ca toate religiile lumii manevreaza de fapt niste simboluri aproximative, totul pana la urma este o bajbaire, aceasta in sensul bun, nu rau al cuvantului, si de aceea am fost, suntem si vom fi mereru descoperiti in fata mortii, singura certitudine intr-un univers de incertitudini. stia de asemenea cat de imperfecta este lumea si avea chiar o viziune traditionala asupra istoriei in sensul in care nu era un progresist. Oamenii care au intuitia absurdului au si o vocatie mistica. Adica simt intalnirea cu neprevazutul, cu fulgeratorul, cu ceea ce vine pe neasteptate si dispare la fel de repede. Schimbarea la fata a teatrului e si schimbarea la fata a lumii. Literatura sa dramatica nu a fost o joaca, dar in egala masura a evitat emfaza gratuita si chiar inutila. In cadrul expozitiei apare o fotografie a sa undeva la Paris, pe un pod, avand in spate un fragment din Notre Dame. Portretul poate fi interpretat in fel si chip. Liniste, dar si resemnare, intelepciune, dar si dezabuzare, trezie, dar si sfidare… Cuvintele se insira usor, dar dramaturgul iubea si tacerea si poate in tot ce a scris si a pus in scena exista si un crampei din teatrul clasic hieratic si ritualic nipon. Personajele sale speriate, incoerente, odata developate, precum nebunii shakespeareni, arata fata intelepciunii, a celui care tace si lasa motoarele lumii sa duduie in gol.
Gestul MLR de-a deschide in acest fel anul centenarului Eugen Ionescu – calendaristic, ziua sa de nastere este in noiembrie – merita salutat cu toata sinceritatea. Pacat insa ca organizatorii nu s-au gandit sa aduca expozitia in sala centrala si au impins-o cumva in lateral…
