In ultima carte a lui Dan Puric, dedicata Omului frumos, exista un fragment savuros de care ori de cate ori imi aduc aminte nu pot sa nu ma bine dispun si sa depasesc momentul trist al zilei. Fragmentul respectiv este in acelasi timp si un avertisment formulat impotriva actualei stari de progresiva mitocanie care a cotropit tara noastra draga.
Despre ce este vorba? Un personaj despre care eminentul artist spune ca este tatal lui, dar ar putea fi foarte bine cineva strain deoarece ne aflam la granita dintre fictiune si realitate, tinand la ureche receptorul ii multumeste foarte politicos vocii de la capatul celalalt al firului pentru faptul ca-i comunica ora exacta. Asadar, el multumeste robotului care, deloc impresionat de politetea aratata de om, continua sa recite ora exacta, la care primeste din nou multumiri, iar secventele acestea pot merge la infinit, pana la exasperare. Dar ne sare tandara doar daca nu citim nivelul de adancime al scenei si ne mentinem la suprafata. Este o situatie don quijotesca, de cea mai pura si nobila factura. Dan Puric, fiind de altminteri si autorul unei memorabile puneri in scena a personajului lui Cervantes, a avut inspiratia sa gaseasca in cea mai banala realitate un fapt absurd, de fapt profund prin care spiritul lui Don Quijote este reactivat. Ce facea celebrul personaj? Se lupta cu morile de vant, nu-i asa? Vedea o suprarealitate in cotidianul inconjurator, transfigura realitatea meschina si traia in raiul sufletului sau curat. Aceasta inseamna sa fii Om Frumos. Noi nu mai putem fi cavaleri care imbracati in armura si suiti pe bividii, sa dominam traficul criminal al Bucurestiului. Atunci ce ne mai ramane? Care mai este arma noastra? Politetea. Daca nu ma insel Alexandru Paleologu a publicat in ultimii ani o carte de interviuri intitulata chiar "Politetea ca arma". Asadar, multumim politicos si rabdator pana si robotilor, de parca ar fi oameni, dar pentru un om cu adevarat bun si frumos robotii chiar sunt oameni fiindca in mintea lui nimic nu poate fi mai urat decat reificarea universului. Omul frumos se sustrage lumii in care traieste tocmai prin politetea sa nefireasca. Daca viata noastra s-a robotizat, daca globalizarea e un alt nume al robotizarii, daca suntem masini cu infatisare umanoida, atunci trebuie sa mai existe printre noi cativa anonimi care prin gesturi aparent comice reinsufletesc universul. Scena propusa cititorilor de Dan Puric este un argument puternic atat imporiva mitocanilor de duzina cat si a robotilor dezsufletiti. Nimic nu este mai anticrestin decat o atitudine standardizata, cliseizata, deci robotizata peste tot, la locul de munca, in societate, acasa in familie. Sfarsitul tocmai de aici ar putea sa vina.
