Neoromantism si neocinism, acestea sunt trasaturile pe care un critic le gaseste la un scriitor francez din anii ’50. Novalis si Diogene, albastreaua si urzica. Combinatia e foarte periculoasa, pentru ca produsul poate vira fie spre ridicol, fie spre patetic.
Ceea ce, la o adica, e totuna.
Ai nevoie de multa franchete pentru a echilibra extremele, pentru a respinge lacrimile si pentru a crede in autenticitatea urzicii. Am fost la "Hell", punerea in scena a lui Chris Simion dupa o carte de Lolita Pille, un fel de Beigbeder (cel cu "Dragostea dureaza trei ani") feminin, mai copil. Trei gagici beau si se drogheaza, poarta haine scumpe, se cupleaza cu tipi de aceeasi teapa, vreo ora. si iar se drogheaza, iar beau, injura, provoaca spectatorii etc. Pacat ca nu se adreseaza cu "fata", ca la "Mondenii". N-o fac doar pentru ca ilustreaza o burghezie decadenta, nu o taranie grimpanta. In piesa iese ceva intre. Unul dintre baietii fatali, peste de meserie, poarta haine de care s-ar jena un mardeias din Crangasi. In fine, in cotidianul acesta fainos irumpe o poveste de dragoste, ocazie cu care apare Cristi Iacob, cu o clasa peste ceilalti protagonisti. Hell e interpretata de o actrita simpatica (am vazut-o dupa spectacol) careia nu-i prea iese personajul (al dracu’ in intentie), altminteri solicitant. Povestea se termina nasol, Hell revine la vechile obiceiuri. Dar ce are de spus piesa (si cartea Lolitei Pille)? Ca si bogatii plang? Ca mai bine sarac si cinstit? Domnu’ Iliescu, auziti? Eu cred ca mesajul nu mai conteaza. Atata vreme cat sanul unei domnisoare spectatoare se simtea atat de liber in decolteu incat se lasa vazut, cred ca e vorba despre fascinatia atmosferei evocate: drog, sex, alcool, iubire, cuvinte tari. Teatru-tabloid.
