Respectand o traditie a prestatiei prezidentiale deplin afirmata in ultimele doua decenii, presedintele Traian Basescu a infierat presa pentru o presupusa discreditare a statului. Exista, dupa cum se stie, un anume sindrom, pe care psihiatrii l-ar putea analiza cu folos, apeland la cazuri celebre – de la regi absolutisti la dictatorii sadea –, caracterizat prin identificarea (macar la nivel oral) dintre o persoana cu o institutie. Tonul, in privinta aceasta, cel putin cand vine vorba despre statalitate, l-a dat regele Frantei, Ludovic al XIV-lea, atunci cand a spus "Statul sunt eu!".
Nu toata lumea are insa acelasi curaj de a-si afirma nestingherit de enormitatea afirmatiei de mai sus adeziunea deplina la institutia pe care o slujeste, crezand ca face mai mult si ca este chiar ea. Multi procedeaza mai degraba ca romancierul Gustave Flaubert, care a parafrazat – tot foarte serios, dar nu mai putin ironic – celebra zisa a Regelui-Soare, afirmand identificarea lui cu personajul favorit din capodopera sa, "Madame Bovary", prin cuvintele "Emma sunt eu!".
Convins ca presedintele Romaniei are dreptate in dorinta domniei sale de a legitima statul nostru, al tuturor (si nu doar al dumnealui, cum ar putea incerca, in mod tezist, sa interpreteze unii), ma grabesc sa incerc identificarea catorva actiuni sanitare, menite sa fereasca presa de repetarea gestului altui romancier, tot francez, Emile Zola, intrat in istorie ca intelectual public prin faimoasa formulare legata de excesele antisemite ale societatii vremii si patriei lui, in timpul procesului anti-Dreyfuss: "Acuz!".
Ca ziaristii sa nu mai arunce o lumina negativa asupra statului ar trebui, in primul rand, ca statul sa fie reprezentat, macar in viitor, de insi onesti, animati de sentimente generoase la adresa concetatenilor si manati, in actiunile lor, de dorinta sincera de a sluji interesul public. Acest lucru este poate o exigenta prea inalta, astfel incat elanul critic al jurnalistilor ar putea fi stavilit eficient si numai prin marcarea unei intentii de onorabilitate din partea oamenilor situati in fotolii publice, ale caror semne ar fi absenta unor fapte controversate din trecutul lor, transparenta in luarea deciziilor, contactul permanent cu cetatenii si atentia fata de nevoile acestora, profesionalismul si buna lor pregatire, renuntarea la raporturile de tip mafiot si la complicitatile suspecte cu alti membri ai societatii, cooperarea deplina cu autoritatile de ancheta in cazul unor anchete care ii aduc in prim-plan, fie ca martori, fie ca presupusi faptasi.
Toate acestea ar fi semne ca insii respectivi – reprezentanti alesi ai Legislativului, demnitari desemnati in functie sau birocrati si oameni in uniforma pusi sa pazeasca si sa imbunatateasca prestatia organismelor statului – "tin linia dreapta" sau macar se straduiesc sa nu o ignore, sunt de buna-credinta si nu au trecut prapastia invizibila care ii separa pe "ei" de "noi".
Desigur, insa, ca asemenea cerinte, odata indeplinite, nu ar fi decat datatoare de speranta, nicidecum garantii suficiente ca statul este democrat, ca functioneaza corect si ca el serveste eficient interesul public, pe cetatenii sai, tara cu toata zestrea ei naturala, umana, de civilizatie si cultura. Adevarul este ca o armata de ingeri si sfinti ar putea servi statul, rezultatul ramanand acelasi daca institutiile insesi nu ar fi gandite bine, daca functionarea lor nu ar fi corect reglementata, daca – fie si respectand principiile si normele – detinatorii numirilor nu ar dovedi realism, inteligenta, imaginatie, suplete si nu ar fi in posesia unei experiente bine rulate in materie de bune practici.
Altfel spus, omul sfinteste locul, dar daca statul se afla la cheremul personalitatii, talentului, caracterului si capacitatii de sacrificiu ale insilor care il servesc, inca nu este destul. Personalizarea prea accentuata a institutiilor, sacrificarea regulilor pentru prea multa inventivitate, privilegierea exceptiilor in detrimentul aplicarii regulilor si regulamentelor, continua inovare fara atentie pentru continuitati sau, pe dos, incremenirea in reproducerea elementelor de continuitate fara aduceri salutare la zi, toate astea – si inca altele – nu au cum face statul un ansamblu institutional in principiu de incredere.
Multe dintre elementele de instabilitate din viata noastra politica tin de aceste doua prezente: oamenii de calibre diferite si regulile dupa care se pun in miscare institutiile. Statul nostru este birocratic si hipercentralizat, ineficient si asimetric, consumator, si nu producator de incredere si stabilitate nu pentru ca jurnalistii spun asta, ci tocmai invers.
Ziaristii o observa pentru ca realitatea evidentiaza asemenea tare. Daca s-ar institui un moratoriu al tacerii jurnalistice cu privire la prestatia statului roman actual, ar functiona el mai bine? Indraznesc sa spun ca abuzurile, deficientele, sincopele ar inflori si mai mult, scapate de sub orice control si eliberate de angoasa reflectarii lor in presa. Desigur, cel mai bun stat ar fi acela care si-ar putea inregimenta toti cetatenii in slujba sa, conditionandu-le tacerea cu pierderea slujbei la vreme de criza, cu pedepse administrative si taieri de procente salariale. Nu suntem departe de acest ideal, dar nici nu l-am atins inca. Problema este insa daca asa s-ar gandi Traian Basescu la pastrarea onorabilitatii statului de pe la noi. Sper ca nu.