Niciodata oamenii n-au trait, prin media, atat de strans in contemporaneitate cu trecutul recent. De cand exista YouTube, poti sa-l asculti pe Ceausescu zilnic, poti sa te uiti cand vrei la un interviu cu Arghezi; nostalgia trecutului tinde sa dispara, daca ai vreme sa zapezi pe net, pentru ca te afli in linie cu cateva epoci de cultura populara. si totusi, niciodata – e un truism, sigur – timpul n-a avut un termen mai scurt de garantie. De la refugiile de tramvai tocite dupa o luna de la inaugurare la cartile care nu se vand decat atunci cand apar pe piata, de la programele scolare la legile din administratie, niciodata ritmul de schimbare n-a fost atat de rapid. Poate asta explica de ce, la televizor, istoria e tot mai scurta si intensa, pentru a se adapta parca unei memorii care n-are chef sa retina si sa stie in profunzime, ci pe orizontala.
In timp ce scriu, pe Mezzo e un concert superb cu Nina Simone, din anii ‘60. Chiar asa scrie, "Nina Simone in the 60s", de parca deceniul respectiv ar fi atat de departe, incat precizia datei n-are nici o relevanta. Pana in urma cu cativa ani, VH1 era canalul de muzica pop veche – din anii ‘50 pana in ‘80. Apoi, a fost adaugat VH1 Classic, iar VH1 a ramas sa difuzeze muzica mai recenta, din anii ‘80 incoace. Treptat, VH1 transmite multa muzica inedita, si doar genul o diferentiaza de matricea MTV sau de U si alte canale cu muzica de cartier, lalaie si ritmata. VH1 Classic ruleaza pe post ceea ce vedeam mai demult la VH1. Anii ‘60-‘70 aproape au disparut din peisajul muzical TV. Michael Jackson e primul homo sapiens al muzicii usoare mondiale. Pe Elvis il auzi, dar nu-l mai vezi, iar Janis Joplin a trecut pe Mezzo. Dar Mezzo e alta mancare de peste.
Canalul nu e inclus in pachetul de baza, iar muzica de aici e in mare parte culta – pentru public de nisa. La fel se intampla cu filmele. In anii 90, pe TCM puteai vedea o droaie de filme alb-negru, din Hollywoodul interbelic. Mult mai alerte decat filmele europene ale timpului, ele au totusi suficienta patina, dar si farmec. De cativa ani, filme vechi pe TCM inseamna anii ‘60-‘80; ultimii cincizeci de ani, cu indulgenta. Dintr-un secol de film, prin media, nu mai traieste decat jumatate. Din cand in cand, canalele culturale sau tematice transmit imagini filmate inainte de 1960. Dar, devine tot mai limpede ca, pe cat de usor ne este sa plonjam in anii ‘80 (filmele de pe B1, programe de pe TVR-uri, valuri de filme, muzica), pe atat de greu ne e sa retraim, prin procura arhivelor, epoca anterioara, in cotidianul ei. De altfel, nu e prima oara cand se intampla asa.
Dupa Renastere, a trebuit sa asteptam romantismul pentru a afla ca a existat un Ev Mediu – dar adevarul lui fusese intre timp ingropat. si inca ceva: nu numai ca timpul se consuma repede si resturile sunt degraba azvarlite la gunoi, dar si spatiul difuzat e unul singur: cel american: MTV si copiii, TCM-ul ne conving, treptat si sigur ca, dintotdeauna, cantecele si filmele s-au rostit in engleza. Restul e literatura.
