Poate exagerez, dar cred ca avem nu numai zile, ci si ani cand traim ca in aceasta viziune a lui Empedocle (filosof grec, sec. V i.H.). Filosoful presocratic spune ca lumea e dominata cand de ura, cand de iubire. Cand biruie ura, toate se desfac si vezi plutind in vazduh maini, picioare, ochi… trunchiuri de copaci, crengi, radacini… aripi, ciocuri, ghiare… tot ce tine de om, de natura. Cand biruie iubirea, toate se aseaza la locul lor: ochii sub frunte… radacinile in pamant… "si vezi pescarusi albi plutind pe aripi deasupra marilor". Ce bine ca noi, oamenii de azi, nefilosofi la minte, nu avem aceasta viziune privind biruinta urii, care stapaneste lumea in care traim; daca am avea-o, ca Empedocle, n-am mai zari cu ochii mintii, ai spiritului nimic la locul sau, caci adesea societatea in care traim este "rupta" in bucati si bucatele de ura, de rautate (la care suntem si noi nu numai martori, dar si partasi si faptasi).
O, zei, o, Dumnezei, ce bine ar fi ca lumea omului sa nu fie sfartecata, imprastiata de ura, incat, chiar daca n-o vedem astfel cu ochiul fizic, sa nu o vedem, adica sa nu o simtim, cu ochiul launtric, moral. Ce bine ar fi ca si lumea spirituala, morala sa le poata randui pe toate cele sufletesti, asa cum natura le aseaza pe ale sale! De fapt, cele doua sentimente, iubirea si ura, sunt mereu in biruinta, nu fac schimb intre ele: iubirea e in biruinta pe cale naturala, iar ura biruie mereu inlauntrul omului, intre semeni, in lumea sa… imorala.