Unii isi mai amintesc ca se "taiau" gazele in sobele noastre. si tot asa, se taiau electricitatea si apa de baut de la robinet. Era cel mai contondent cuvant, ti se taia limba cand il pronuntai. Cu un an inainte sa se taie de intregul sistem, in propriile lui cutite, fostul regim se intrecuse pe sine: timp de cateva zile nu a existat nici un pic de apa la robinete pe o larga zona din jurul Foisorului de Foc. Chiar in capitala tarii europene numita Romania si chiar in zilele prosperitatii ei atat de multilaterale, incat tara ramasese doar cu laturi, fara pic de miez. Noroc cu zapada, oamenii descoperisera metodele eschimosilor. Iar atunci s-a vazut si ce munte de zapada iti trebuie pana filtrezi un litru de apa; infima rezerva de lichid destinata prioritatii abolute – dizolvarea unui biberon cu lapte praf pentru un tanc. Am povestit mai tarziu, prin Occident, de vreo doua-trei ori, acest episod. Dar am renuntat repede.
Oamenii se uitau la mine si nu intelegeau nimic. Unii dadeau sa ma intrebe de ce nu incercam cu apa minerala, ma cercetau cu argumentele bunului-simt, cu rudimentele logicii de… acolo. Ce sa le mai explici? Cum sa mai prinzi de coada logica noastra, soparla care de multa vreme nu mai avea nici o coada; sa adaugi ca nu era nici apa minerala, nici caldura, nici nimic (iar pe fundul sticlelor de lapte se vedea uneori depusa o mazga de doua degete)? Mazga si pe sufletele noastre, groasa. Toata lumea vorbea numai despre acea enorma batjocura. Ne culcam cu pantalonii de schi pe noi. Aveam grija sa deschidem cu multa precautie usa camerei, caci flacaruia gazelor, cand mai ardea, putea fi stinsa chiar si de un zefir. Dar nimeni nu a asteptat vreodata vreo explicatie. Ar fi fost in afara acelei "logici" cu care ne obisnuisera ei, fara sa ne dam seama.
Nici un stab nu s-a gandit vreodata ca ar fi dator sa se explice de ce nu functiona nimic intr-o tara cu cateva zeci de milioane de oameni. Ar fi fost ilogic. Asa cum nici o piatra nu a nimerit teasta balbaitului care indraznise sa spuna ca poporul lui e prea gras.
De ce ma gandesc la toate astea, ranind, probabil, memoria celor care le-au cunoscut, lasand si mai indiferenta indiferenta celor care nu mai vor sa auda nimic despre acei ani? Asocierea mi s-a impus o data cu povestea asta gazeificata. Rusia taie din nou gazele Europei. Ea zice ca le taie doar pe cele ale Ucrainei, care, la randul ei, taie de la teava ce ii trece prin ograda. De fapt, amandoua, dupa vechea logica fara coada, de care inca ne amintim, ii taie oricarui om normal bunavointa de a intelege ceva din acest dublu santaj. Un santaj ce se repeta si, probabil, va fi perfectionat pana anul viitor.
In principiu, amandoua fostele prietene functioneaza dupa noile table de legi ale liberului schimb, dupa criteriile de corectitudine ale liberalismului, tren luat din mers fara sa se fi intrebat nici macar in ce directie ruleaza. Fac numai comert, nici vorba de raca sau ura de alta natura; nici vorba de ideologie, de vechi polite neplatite prin grei ani de istorie! In practica insa, tocmai asa ceva se vede. Poate sa protesteze Europa cat o tin puterile. Poate sa trimita chiar observatori internationali la granita, care sa se uite la barometre si sa incerce sa-si dea seama cine minte. Nici o grija. Ambele parti conteaza pe scandal, ambele vor gasi noi explicatii, mentinand si aceasta dependenta energetica. Sau acest santaj sentimental, prost disimulat de o gesticulatie si o verbiozitate prea energice. Nu e de mirare ca se sperie intai tarile care au cunoscut frigul rosu. Vechi reflex, batrana spaima inca neiesita din oasele supravietuitorilor.
Veti zice ca s-au dat totusi anumite explicatii. Aici e clenciul. Infloreste o veche ipocrizie pe care narile multora dintre noi o simt repede prin aer. Daca nu era si frigul natural ce s-a abatut peste Europa, poate ca miasma ipocriziei ar fi fost mai greu sesizabila. Mai este si frigul razboiului, nu departe, si ghetarul planetar al situatiei economice care isi lasa in scurgerea lui lenta toate deseurile. Am inceput bine anul si nu stim daca la vara va fi cald sau chiar prea prea cald. S-ar zice ca nici proverbele nu mai au absurda lor forta axiomatica. Uneori, cand te uiti la competitia orgoliilor si vezi ce mai pot inventa oamenii de "decizie" ai natiunilor, ai zice ca toti au ramas cu cate o coada de soparla in mana. Imi revendic dreptul premodern de a fi trist. Biet an cu un "noua" in coada ce nu are nimic nou in el!
