La sfarsitul saptamanii trecute, la Bucuresti a fost invitat un important sociolog francez, Gilles Lipovetsky. Omul a devenit celebru in 1983, dupa o carte intitulata "Era vidului", in care vorbeste despre o epoca a indiferentei, a ludicului, a glumei generalizate: nimic nu mai poate fi serios intr-o lume hiperindividualista. Au trecut 25 de ani de atunci: o intreaga epoca Ceausescu. Autorul recidiveaza acum cu "Ecranul global", carte tradusa si publicata la Polirom. "Ecranul global" e o carte despre ecrane: cel cinematografic, inainte de toate. Dar autorul isi dezvolta aici o ceva mai veche teorie. Traim, spune el, din 2004, in epoca hipermodernitatii: piata, tehnica, valorile individului au proliferat, domnesc pretutindeni. Ceea ce nu inseamna ca lumea nu-i complexa: televiziunea prelungeste spectacolul cinematografic, cinemaul se ocupa de realitatea cotidiana care era apanajul televiziunii.
"Acum intreaga informatie se construieste in vederea divertismentului si a mobilizarii afective a publicului. Jurnalele televizate, punerea in scena a stirilor, reportaje: media TV isi organizeaza tot mai mult programele ca o punere in film generalizata centrata pe "uman" si pe intim, pe emotie si pe compasiune. Daca videofilia a detronat cinefilia, aceasta a fost in beneficiul cautarii emotiei-cinema pe toate celelalte ecrane. Individul hipermodern este cel care asteapta si cauta cinematograf acolo unde nu exista. Cinematograful nu e in regresie: adevarul este ca el a fagocitat mai mult sau mai putin toate imaginile, el remodeleaza gusturile si practicile inspre tot mai multe efecte-soc si de mare spectacol. S-a nascut o cinemanie care inaugureaza un nou stil, cat si un nou fel de a privi: cineviziunea". Comentariile nu sunt de prisos.
Televiziunea de azi este deci o cineviziune, in masura in care recurge la fictiunea reality-show-ului sau, ca in "Lost. Naufragiatii", pune indivizi obisnuiti in rolul unui personaj legendar ca Robinson Crusoe. Televiziunea asta face: in primul rand, ne invita sa jucam rolul unor personaje, sa vedem cum le putem dubla, sa ne instalam in realitatea fantasmelor create odinioara de cinematograf. Apoi, intr-adevar, televiziunea recreeaza o realitate afectiva care, chiar daca-i vorba de politic, n-are nimic de-a face, sau foarte putin, cu argumentul rational. "Sinteza zilei" este un exemplu bine-cunoscut, sau DDD de la OTV. Stan n-are a face cu argumentul – desi pretextul chiar este argumentul – asa cum cei de la Diaconescu n-au nimic in comun cu logica detectivistica, ci cu paranoia interpretativa. Domne’, iti place sau nu, ma iubesti sau ma urasti? Acestea sunt intrebarile pe care politicienii ni le adreseaza – iar silogismul conteaza doar in acuratetea lui stilistica, nu ca argument.
Mai e ceva: reclama. Inchipuiti-va Revolutia romana in direct intrerupta de calupuri de publicitate: cine ar mai fi putut-o lua in serios? Ideea e insa destul de simpla: atata vreme cat orice emisiune poate fi intrerupta de publicitate, va sa zica de indemnuri de a cumpara, inseamna ca lucrurile merg bine, traim in democratie si ne putem uita linistiti la un film pe DVD in vreme ce televizorul merge-n gol. Linistiti ca, in timp ce stam cu ochii lipiti de computer, nimic destinal nu se va intampla pe ecranul televizorului.
