Laurent Cantet, regizorul "Entre les murs"/"In clasa", filmul care a luat ultimul Palme d’Or, a fost prezent la premiera din cadrul Festivalului Filmului Francez de la Bucuresti.
Editia de anul acesta (5-11 decembrie) a adus in Capitala nu doar pelicula "Entre les murs", ci si pe regizorul ei, Laurent Cantet, insotit de una dintre profesoarele din film, Anne Moroianu, casatorita cu un roman (si vorbitoare a unei limbi romane simpatice, dupa cum s-a putut observa din doua remarci ale sale, facute in limba noastra). Filmul spune povestea unui profesor dintr-un liceu care strange elevi din familii de emigranti (asiatici, africani, turci, caraibieni). Cum tanarul dascal e si diriginte, filmul devine un pretext pentru a prezenta atat relatiile dintr-un colectiv multicultural de elevi, cat si relatiile verticale cu profesorii. Ca roman, te frapeaza similitudinea cu liceele profesionale, acelasi gen de agresivitate din partea elevilor si aceiasi adidasi de plastic, ieftini.
Ca profesor, te uimeste cat de in serios isi trateaza jobul lipsit de prestigiu dascalii, libertatile fata de programa pe care si le pot lua (orele de franceza se transforma in ore de dezbateri pe situatii cotidiene – pe scurt, ore de comunicare); te mai impresioneaza, dar intr-un sens neplacut, putinele mijloace coercitive care le raman pentru a educa (elevii se simt jigniti din orice, desi ei isi ironizeaza profesorii), argumentatiile inutile si interminabile pentru orice maruntis (in Romania ar fi taiate imediat). Pe scurt, ca profesor roman, ramai cu impresia ca e infiorator sa fii dascal in Franta la o scoala proasta (de altfel si in treacat fie spus, categoria sociala a profesorilor e pe locul 1 in topul sinuciderilor).
Filmul, pe care un neprevenit l-ar putea lesne confunda cu un documentar, este tributar aceluiasi program minimalist care a nascut filmele ultimului val cinematografic romanesc si care, de la "Dogma" incoace, a devenit raspunsul european "eticist" la comercialismul "hedonist" al Hollywoodului postmodern, fiind adoptat ca formula cinematografica de cinema-ul mai mult sau mai putin independent al tarilor sarace sau emergente (ca Romania). "Nu am vazut foarte multe filme romanesti, dar din ce-am vazut pot observa ca intretin cu realul si cotidianul acelasi raport ca mine", a observat si regizorul.
Filmul lui Cantet e insa mai radical si mai coerent estetic decat "4,3,2" sau "Moartea domnului Lazarescu" – impresia de nonfictiune e totala, filmul mimand impecabil formula documentarului: profesorii si elevii nu sunt deloc frumosi (in raport cu canoanele cinematografice), sunt prezentati doar in cateva locatii tipice (sala de clasa, cancelarie, curtea scolii), nu exista enervante derapaje à l’americaine cu viata-in-afara-scolii a protagonistilor (gen micuta istorie paralela despre relatia profesorului de franceza cu o iubita etc.), dialogurile nu evadeaza in teme colaterale care sa circumscrie altceva decat sociologia interactiunilor dintr-o scoala.
"Multi profesori au venit singuri sau cu clasa sa vada filmul. (…) Majoritatea l-au vazut ca un documentar", a declarat regizorul, care a mai remarcat si ca o parte din profesori s-au simtit deranjati de imaginea dezidealizata si seaca a scolii pe care o proiecteaza filmul: "Am vrut sa arat o scoala asa cum e, fara nici o intentie de a trasmite un mesaj. Elevii mei nu sunt nici rai, nici buni, iar profesorii nu sunt nici ei modele", a spus regizorul. La limita, filmul ar putea fi difuzat si pe un canal gen Viasat Explorer ca documentar despre cum e viata in liceele de emigranti din Paris, iar spectatorii n-ar sesiza mari diferente in raport cu documentarele de dinainte. Asta desi diferente exista totusi, intrucat accentul nu cade in film pe informatie, ci pe situatii de viata cu deschidere spre probleme etice.
"Realismul de gradul zero" cvasinonfictional este respectat si in alte privinte: profesorul este jucat de autorul-coscenarist al cartii (FranIois Begaudeau) care a stat la baza filmului (la randul ei, o carte inspirata de experienta de profesor a autorului intr-un liceu parizian de ghetou), profesorii si elevii din film nu sunt jucati de actori profesionisti, ci de elevi si profesori de la un liceu similar cu cel care a inspirat cartea. "Am organizat un atelier de improvizatie si actorie pe durata unui an, in cadrul liceului. O parte din elevi au plecat, dar altii au ramas" – acestia fiind protagonistii filmului. "Filmarile au durat un an si au inclus multa improvizatie. FranIois nu e numai autorul romanului si scenarist, ci si dublul meu regizoral din interiorul filmului. Mergea la fiecare elev si ii zicea cum sa joace, pe baza unui scenariu aproximativ.
Urmau 20 de minute de improvizatie pe baza acelor idei si situatii. Apoi analizam secventele filmate si decideam daca trebuie refacute sau pastrate. Daca nu, reluam, maximum de patru-cinci ori, incat tinerii actori sa nu se plictiseasca si sa piarda energia si entuziasmul improvizatoric."
