"Unde nu este viata spirituala nu e istorie". Sunt cuvintele istoricului Vasile Parvan, care definesc in mod superior viata, menirea unei natiuni. Ba mai mult, viata spirituala a unui popor e bine sa fie ca o casta, o aristocratie, ca in aceasta clasificare a lui Schopenhauer (filosof german, 1789-1860, din "Aforisme asupra intelepciunii in viata"): "Sunt trei aristocratii: 1) aristocratia din nastere si de rang; 2) aristocratia banului; 3) aristocratia spirituala". Ce nume, ce onoare ii poate da istoriei unei tari o aristocratia spirituala – mai ales cand aristocratii de acest rang nu sunt numai pe masura poporului care i-a nascut, ci creeaza valori ce impodobesc omenirea, stralucind prin veacuri, prin milenii! Cat de intunecata ar fi fost lumea fara aceasta aristocratie spirituala: filosofi, scriitori, artisti, oameni de stiinta, de cultura! Insisi zeii, Dumnezeii religiilor n-ar fi putut lumina, straluci fara ei in viata omului! Mai are astazi vreun popor dorinta de a avea o aristocratie spirituala?! Aristocratia prin nastere, prin rang a apus in istorie… Singura "aristocratie" care nu numai ca exista dar se si umflla astazi este doar "aristocratia banului" (ceea ce se vede si la noi, unde tot mai multi "aristocrati" de acest fel intra in "topul miliardarilor"). Revenind la cuvintele lui V. Parvan: pierzandu-ne viata spirituala, ne vom pierde istoria, ramanand simpli indivizi si vom trai numai pe pamant, nu si sub cer! Aristocratia spirituala, dupa expresia lui Schopenhauer, este singura zestre nepieritoare pe care un popor si-o poate avea pentru sine si apoi pentru umanitate.
