British Museum expune la Londra o statuie de 50 de kilograme, in aur masiv. E top-modelul britanic Kate Moss, intr-o pozitie atletica de o extrema dificultate, cu barbia pe podea si cu tot restul corpului adus peste cap in bucla, ca o contorsionista de circ. Aflam imediat ca este cea mai masiva statuie in aur realizata de la epoca faraonilor pana azi; ni se precizeaza apoi ca valoreaza aproape doua milioane de euro, iar autorul ei, Marc Quin, vorbeste ca un Pygmalion indragostit, insa nu de opera, ci de model: "Nici Kate Moss nu ajunge sa fie la nivelul propriei sale imagini!". S-ar parea ca delirul e total, aproape nici nu mai vezi expresia chinuita de pe acest facies de aur, ce aduce cu un fel de pudel hieratic, desi mi se spune ca e o "sirena" sau, ma rog, ceva din aceeasi gama de sensiblerie liricoida.
Prestigioasa institutie britanica pare insa de o cumintenie academica (a trantit bulgarele de aur intr-o vitrina securizata, dar nu a facut cine stie ce filosofie) in comparatie cu sobrul castel de la Versailles; care si-a deschis somptuoasele spatii (restaurate cu bani grei) celei mai controversate expozitii de "sculptura" ce va fi luat vreodata cu asalt resedinta regilor Frantei. Celebrul Jeff Koons (vi-l amintiti? Cu vreun deceniu si ceva in urma se "sculptase", la scara naturala, in pozitia de misionar, in plin elan copulativ cu o starleta porno devenita senator la Roma) a reusit sa-i convinga pe subtilii curatori ai monumentului ca resedinta regala ar avea nevoie de un aport masiv de kitsch.
Uite asa a aparut peste noapte un urias homar de plastic atarnand din tavanul Galeriei Oglinzilor, un pudel din cauciuc in alt salon sau mai vechea statuie cu Michael Jackson tinand in brate o maimutica, ambii in pozitie de zei egipteni, ambii auriti si nimbati de pulverizatorul magic al artei pop, care de vreo cateva decenii bune reproduce jalnicele copii ale unei revolutii ce a fost candva interesanta, dar care de multa vreme a invadat toate spatiile publice disponibile cu forme de batjocura incapabila sa mai scandalizeze pe cineva. Sigur, au venit unii sa protesteze, au scris altii ca e o profanare, nu doar a locului si a traditiei, ci chiar a bunului-gust. Degeaba. Kitschul e o adevarata "tendance", nu de azi, de ieri, iar muzeografii se tem sa nu fie acuzati de obtuzitate daca se opun cabalei, in timp ce administratorii acestor cladiri istorice stiu ca lumea vine ca la urs, deci se gandesc la incasari.
Critica de specialitate ridica dubitativa din umeri, nu schimbi postmodernismul cum vrei tu, daca poporul cere, colectionarul se executa, milionarul scoate si el cecurile, cu speranta ca face o buna investitie. In vremurile nesigure prin care trecem, cand atatea valori bursiere pot deveni peste noapte hartie de facut avioane, vanzarile operelor de arta bat toate recordurile. Nu demult, "Baiatul cu pipa" al lui Picasso se vanduse cu peste 100 milioane euro, record aproape din nou atins recent de un triptic al lui Francis Bacon. Dar lucrari semnate Picasso sau Francis Bacon nu ies la vanzare toata ziua; unele nume moderne au devenit la fel de rare ca maestrii Renasterii. Iata de ce colectionarii sunt nevoiti sa se raporteze si la nume mai putin cunoscute, poate multi dintre ei artisti autentici, mai cu totii intrand insa in acea ampla categorie de artisti foarte priceputi sa organizeze "spectacolul" unei expozitii, scandalul din jurui ei, evenimentul.
Indiferent ce credem despre aceasta arta, nu putem sa nu observam ca acest tip de arta nu poate trai fara propriul spectacol, deci fara ceva din afara, conjunctural. Jef Koon stie ca piesele sale nu au valoare daca nu-si adauga un "contrast", un fundal, un scandal care sa scoata in evidenta patania. Iar la Versailles a fost servit. Toata splendoarea monumentului a fost deturnata, obligata sa devina valoare adaugata, poate singura valoare a pieselor expuse in el de artistul american. E un viol care se numeste marketing, dar care are pretentia de a presupune si un implicit discurs estetic, care, la randul sau, a fost deturnat dintr-o sfidare aruncata pe vremuri societatii. La inceputul inceputurilor, cand Duchamp adusese intr-o expozitie un urinoar si isi pusese semnatura pe bordura faiantei, gestul sau sfida societatea.
Opera de arta nu trebuie sa se lase exploatata nici chiar de valoarea financiara, valoarea atribuita; opera de arta este ceea ce vreau eu, eliberata de orice instrumentalizare – iata, in esenta, manifestul-protest al unui nebun genial, care stia precis unde se afla valoarea artistica din moment ce organiza expozitiile internationale ale mai putin "practicului" Brancusi. Imitatorii, mai mult sau mai putin fericiti, mai mult sau mai putin inspirati, ai acelei revolte intemeietoare au ajus sa "sculpteze", in primul rand, scandalul. Multi pornesc de la cadrul sau de la discursul ce insoteste prezentarea operei si abia in mod accesoriu se mai ocupa si de simbolistica propriu-zisa a operei. Koon vine cu homarul sau la Versailles, nu atat pentru a spune ca arta s-a proletarizat si ca poti sculpta azi in plastic, nu in marmura.
El vine sa dea cu tifla, sa demonstreze ca pentru epoca noastra kitschul este norma, nu exceptia; iar de fiecare data el demonstreaza si faptul ca acesti derutati colectionari, cu incultura lor kitsch, cu teama lor de a face o proasta investitie, trebuie totusi sa inghita galusca.
Noroc ca mai sunt si altfel de expozitii. Parisul gazduieste tot in aceste zile 120 de mari tablouri pe care le-a "copiat", prin timp, Picasso. Langa model este expusa copia. Iar cand ne gandim ca au fost copiate, reinterpretate, descompuse in elementele lor componente, recompuse ca un omagiu iconoclast celebre compozitii semnate odinioara de Vélasquez, Delacroix, Manet, Rubens sau alti Cranah si Lenoir, ne dam seama ca ni se ofera un spectacol unic in istoria picturii; retrospectiva unui bulimic inovator a incercat sa ia tot ceea ce-l puteau invata inaintasii, restituindu-le datoria cu singura forma de flatare acceptabila: ireverenta!
Tablourile lui Picasso nu au nici rama de aur, nici panza cu diamante si nu au fost nici o clipa concepute ca valori in bursa. Sa ne mai mire ca nu le atinge actuala criza a valorilor?
