Bombardamentul a plecat de la presupunerea că cel puţin 40 de persoane civile (părinţi şi copii) au fost ucise cu substanţe chimice. A fost un atac ferm, dur şi calificat în apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, condiţia fundamentală pentru supravieţuirea civilizaţiei. Acţiunea convergentă a avut loc pe baza Convenţiei internaţionale pentru interzicerea armelor chimice.
Rachetele lansate de pe fregatele din Marea Mediterană şi Marea Roşie, din avioanele staţionate în Qatar şi baza militară din Cipru şi-au îndeplinit scopul pe moment: calmarea tensiunii şi pedepsirea celor care curmă vieţi nevinovate. Prezenţa subversivă a căştilor albastre (teoria Rusiei) printre militarii regimului Assad, care ţin ţara sub teroare de mai bine de şapte ani, e o comedie. Orice strateg militar de la Sun Tzu cunoaşte recomandările acestuia: “Întreaga artă a războiului este bazată pe înşelătorie”. Un general ştie să-şi păzească militarii, bazele, arsenalul. Dacă doarme noaptea cu duşmanul în ogradă, înseamnă că nu a studiat arta războiului.
Sigur că lumea se întreabă ce se va întâmpla în continuare. Intervenţia chirurgicală de stârpire a tumorii din sânul Orientului va mai continua? Se vor implica Rusia, Iranul şi China de partea lui Bashar al-Assad?
Sâmbătă, diplomaţia rusă a suferit o înfrângere usturătoare în Consiliul de Securitate al ONU după ce a cerut condamnarea internaţională a “agresiunii” celor trei mari puteri ale lumii. Doar două ţări au votat rezoluţia propusă: China şi Bolivia.
NATO n-a intervenit decât printr-un comunicat de susţinere. La fel ca Germania Angelei Merkel sau România anemicului Iohannis sau filoruşilor din Cizmă.
Raidurile aeriene ruseşti din Siria sunt cunoscute. Neparticipând la nicio confruntare militară majoră, Rusia a acumulat în ultimii 25 de ani un stoc de câteva sute de mii de bombe gravimetrice, cărora le-a montat kit-uri de dirijare GPS, transformându-le în bombe ”inteligente”. Se va implica activ alături de regimul Assad împotriva celor mai mari puteri militare ale lumii?
Sigur că lumea tremură. Dar existenţa unui arsenal de calibru nu e suficientă într-un război de durată. Analiştii militari spun că tezaurul militar al Guvernului Putin n-ar fi mai mare de 100 mld. de dolari. Orice depăşire a acestor sume ar duce la slăbirea rublei şi la o clătinare a poziţiei de forţă a liderului de la Kremlin. Cele trei mari puteri – Marea Britanie, Franţa şi SUA – au la dispoziţie bugete pentru teatrele operative de trei ori mai mari.
Ce interes ar avea China? În epoca întăririi Americii, vechii duşmani pot deveni aliaţi dacă o serie de circumstanţe converg şi le satisfac interesele. Şi ce ar câştiga diplomaţia chineză?
Declaraţiile rămân un arsenal de vorbe, pe când operaţiunile militare necesită forţă şi pragmatism.
SUA n-au în matricola militară cuvântul “înfrângere”.
Îşi permite Rusia un război frontal cu cele trei mari puteri? Susţinerea militară a regimului Assad e ca sprijinul dat Serbiei în războiul cu NATO din 1999.
„Britanicii se luptă în continuare pentru «valorile și principiile occidentale» în Orientul Mijlociu, pe baza «regretatului» Acord Sykes-Picot, din 1916, de împărțire a zonei, cu francezii”, susţine Adrian Năstase, pe blogul său, omul politic care cunoaşte bine lecţia învăţămintelor istoriei. Poţi greşi o dată, de două ori, dar a treia oară eşti pasibil de a fi cadorisit cu titlul de dobitoc, în cazul în care persişti în greşeală.
Esenţa obstetricii ultimei incizii în califatul metastic al lui Assad poate fi căutată în perspectiva reîmpărţirii sferelor de influenţă. Rusia nu-şi permite o a treia conflagraţie mondială. Doar China, cu excesul său de yuani, poate fi impredictibilă.
Orientul rămâne un butoi de pulbere. Memoria timpului consemnează atacul asupra regimului Saddam Hussein după ce ar fi folosit arme chimice contra civililor. Niciodată nu s-a demonstrat că a deţinut rachete nucleare. Cine controlează azi Irakul? Nimeni. Dar, tot din istorie am învăţat că marii învingători au fost înzestraţi permanent cu răbdare, stare pe care noi, românii, nu o avem. Ne aprindem repede şi ardem la foc încins.
Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă în lupta dintre cei mari nu ar fi mai bine să învăţăm din iscusinţa Reginei Maria, care a reuşit să smulgă prin Pacea de la Versailles maximul de beneficiu naţional. Pe care azi îl serbăm ceremonial cu numele “Centenar”.
