Intr-un articol publicat in "Observator cultural", in penultima saptamana a lunii august, Paul Cernat scrie cu amaraciune (urat cuvant!) despre tot mai firava fibra a literaturii tinere: "Ne aflam la aproape 20 de ani de la caderea regimului comunist, iar literatura romana scrisa in acest rastimp nu se compara, valoric, nici cu cea interbelica, nici cu cea dintre 1965-1989." Venita din partea liderului criticii "douamiiste", afirmatia are de ce sa ne puna pe ganduri. Nu pentru ca ar fi neaparat o revelatie. Douazeci de ani de democratie inseamna zece de "tranzitie" si doar un deceniu de demaraj. Problema insa nu cred ca apartine scriitorului roman, ci unui alt ethos in care am intrat demult. Lizibilitate, autobiografism, ironie si cinism, derizoriu si fuga de patetic, recompozitii memorialistice, dar si limbaj dezinhibat, ideea unei existente inconsistente.
Acestea ar fi dominantele acestui ethos caruia scriitorii n-au cum sa-i scape. Singura literatura valoroasa este, astazi, cea care reuseste sa reprezinte, sa exprime inconsistenta, dar nu sa se afirme ea insasi ca atare. Cred ca ea exista, dar, desigur, nu e vizibila. Pentru simplul motiv ca nimeni n-are chef de ceva serios. In plus, cum una din cuceririle democratiei este libertatea de a fi tu insuti, asta inseamna in primul rand sa poti spune sigur pe tine: "Ma lasi?". Ethosul democratic n-a picat insa din cer. Paul Cernat n-o spune inca pe sleau, dar lucrurile sunt clare: el este unul din rezultatele indirecte ale afirmarii postmodernismului optzecist. Poate nimeni nu se gandea la asta in 1997, cand Cecilia stefanescu citea, in cenaclul cartarescian, o nuvela cu tema si titlu light, "Vacantierii", in care se facea elogiul coca-cola. Acum, slava domnului, astea-s mainstream.
