A cesta este titlul unei carti a filosofului francez Guy Debord, la care ne-am referit si cu alte prilejuri. O facem si acum nu fiindca ne-am imbolnavit de mania repetitiei, ci fiindca tot ceea ce am vazut gratie televiziunilor despre inundatii, din pacate, a intrat intr-o asemenea categorie. Sa ne intoarcem in timp, cei care au evident memorie si au trait respectivele momente, si sa ne amintim de anii ’70 si ’75, cand Romania a fost amarnic lovita de aceeasi nenorocire. stirile erau zgarcite, campurile, satele, desi acoperite de apa, nu trebuiau sa ne deprime, cuvantul partidului si al secretarului general era mai puternic decat furia raurilor revarsate.
Comunismul a fost o constructie pur propagandistica, falsa, rupta complet de realitate. Capitalismul, in schimb, e o fortareata mediatica, o civilizatie a spectacolului. Asadar, ne aflam in fata unui raport antinomic. In primul caz realitatile erau ascunse sau masluite. In al doilea, care este cel din prezent, au fost supralicitate. Nimeni nu contesta talentul gazetarilor care exploateaza fiecare detaliu si stiu sa-l puna in evidenta, dar patosul de care fac uz capata accente histrionice. Reporterul cu cizme de cauciuc, lungi pana la incheietura picioarelor, se afla in mijlocul curtii din gospodaria unei familii sinistrate. Apa i-a trecut de genunchi. A ales aceasta ipostaza pentru a demonstra ca impartaseste soarta nenorocitilor. Vorbeste patetic, insufletit, isi stoarce sufletul cat poate pentru a fi convingator. Nu ne convinge. Simtim imediat prestatia actoriceasca. In fata micului ecran oamenii din alta parte a tarii, simtindu-se la adapost, privesc relaxati spectacolul oferit de nefericirea semenilor lor.
Da, este vorba de un spectacol. Daca bunaoara din reportaj lipseste o batrana care-si smulge parul din cap fiindca apa i-a luat agonisirea de-o viata, treaba nu e facuta bine, iar reporterul risca sanctiuni. Mai trebuie sa apara si un bebelus in bratele unui jandarm pentru a ni se arata astfel ca viata totusi triumfa. Civilizatia spectacolului nu exclude accente optimiste, mobilizatoare. Este o chestiune mostenita de la comunisti, dar care functioneaza bine si in prezent. Ce am mai vazut? Case prabusite in neantul viiturii, masini cu rotile in sus, animale inecate. Imaginile unite intr-un montaj expresiv sunt insotite de acorduri funebre. Dumnezeule! Unii dintre privitori nu mai rabda toata regia si schimba canalul. Civilizatia spectacolului se fictionalizeaza si din acest motiv nu mai e credibila. Suntem atat de satui de mizerie si suferinta incat intoarcem imediat capul. In ’70 si ’75 cei care veneau din zonele sinistrate vorbeau in soapta si recunosteau ca tragedia e mult mai mare decat au avut ei voie sa o prezinte.
Acum n-am mai stiut ce sa mai facem ca sa varam in reportaj inca o scena tare si inca una… De exemplu, apa care curgea la barajul de la Stanca Costesti de pe Prut parea, ce mai, Niagara. Dar Prutul trece, oamenii raman. In cateva zile vor fi uitati. Tariceanu, printr-o atitudine cinic- emblematica, le-a spus anii trecuti sa nu se astepte la hotel si sa se multumeasca cu ce vor primi. Basescu, empatic, la celalalt pol, ii asigura pe nefericiti ca ceea ce vor primi va fi mai bun decat ce au avut. De unde stie? Civilizatia spectacolului nu iarta. Vrea sa ne seduca, sa ne atraga in mrejele ei, sa ne nauceasca. Daca o refuzam, ni se reproseaza ca nu avem sentimente. Asa o fi. Ce greu e sa-l ajuti pe celalalt! In ciuda teledonului care a antrenat numeroase VIP-uri si chiar a hotararii unanime a demnitarilor de a-si varsa jumatate din retributie in ajutorul celor loviti de soarta. Dar intra si astea tot in spectacol!
