Superbe sunt paginile din jurnalul lui Alice Voinescu, evident de o alta factura decat ce a scris de exemplu Jeni Acterian. Femei intelectuale si sensibile, dar care privesc cumva in directii opuse, Jeni nu rateaza nici o clipa exercitiul chinuitor al introspectiei iar pana la urma al despartirii de oameni, pe de alta parte, Alice se proiecteaza mereu in afara ei si intr-un remarcabil spirit crestin vrea sa inteleaga ca tocmai prin intelegere sa rascumpere suferinta din lume.
Vorbim alaturi despre impostura a ce a fost "Lazar de la Rusca", un turnator ordinar din care propaganda comunista a facut erou. Dar adevaratii eroi si martiri unde s-au aflat, mai ales ca nici nu au vrut sa se laude cu ce au facut?
In aceasta lumina trebuie vazuta si Alice Voinescu spre ale carei pagini ne-am intors cu bucurie in aceasta vara si din care citim un scurt fragment: "Nu mai pot suferi simtamantul ca sunt oameni inchisi si toturati de oameni. Chiar daca as sti precis cine e cel care m-a trimis pe mine in inchisoare si lagar nu mi-as cere revansa. Este ceva atat de greu de suferit incat nu o doresc nici dusmanului meu.
Nu mai vreau inchisori si corectiuni, vreau numai oameni in libertate, crescuti spe a fi liberi cu adevarat…"
Cand scria acest randuri dupa ce fusese fals eliberata din puscarie deoarece a urmat domiciliul fortat, se afla undeva in nordul tarii, intr-o asemenea constrangere cu o raza foarte mica de deplasare. Aici Alice Voinescu intelege ca nu poate fi vie decat numai daca ceilalti cred in ea, iar ea la randul ei crede in ceilalti. Nici un moment nu se inchide si nu refuza comunicarea.
Fericirea pamanteasca, spune ea, e facuta din legaturi de dragoste intre oameni, legaturi ce te robesc… afirmatie simpla si cutremuratoare. Inainte, in comunism, erau clipe cand castigam o minima solidaritate iar atunci prin increderea si credinta in celalalt supravietuiam.
Acum, ce sa mai vorbim… Nimeni nu mai comunica cu nimeni. Relatile umane s-au subtiat si artificializat in ultimul hal si si-au pierdut firescul. Daca nu mai comunicam, nici nu mai traim. Stam paralel unii fata de altii, cu ochii in gol, de fapt in golul calculatorului si uite asa trece viata… Nu suntem oprimati, doar ca noi insine alegem o insingurare care otraveste ireversibil sufletul.
Nu mi-o inchipui pe Alice Voinescu lucrand in asemenea conditii. Intoarcerea spre ea, in vremuri placid efeminate, echivaleaza chiar unui act de revolta. Este si un act viril.
