De ce oare in largul coastelor Birmaniei se afla nave de razboi franceze, britanice si americane, incarcate cu alimente si alte ajutoare pentru victimele ciclonului Nargis, iar cele chineze sau malaeziene lipsesc cu desavarsire? De ce Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) a avut o reactie atat de lenta si slaba la o calamitate care a devastat teritoriul unuia dintre membri sai?
Ministrul adjunct al Drepturilor Omului din Franta, Rama Yade, a declarat ca principiul ONU al "responsabilitatii de a proteja" ar trebui aplicat Birmaniei, chiar si cu forta, daca se dovedeste necesar. Iar seful opozitiei malaeziene, Lim Kit Siang, a spus ca lipsa de actiune a tarilor asiatice "se reflecta negativ asupra tuturor liderilor si guvernelor ASEAN. Acestea pot face evident mai mult".
Asadar: au europenii si americanii pur si simplu mai multa compasiune decat asiaticii?
Avand in vedere bilantul Occidentului in materie de razboaie terifiante si imperialism deseori brutal, asertiunea pare improbabila. Modul in care chinezii obisnuiti au strans randurile pentru a ajuta victimele cutremurului din Sechuan a fost unul remarcabil, cum remarcabile au fost si eforturile spontane ale birmanezilor de a-si ajuta compatriotii, chiar si atunci cand armata facea foarte putin pentru ei. Budismul accentueaza compasiunea si mila in aceeasi masura in care o face si religia crestina. Indiferenta fata de suferinta nu e o trasatura inerenta culturii asiatice.
Intr-adevar, nici unul dintre statele asiatice din ONU nu s-a opus in 1948 adoptarii Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, care mentiona ca "recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume".
Cu toate acestea, ar putea exista diferente culturale in ceea ce priveste intelegerea modului in care compasiunea ar trebui pusa in practica. Idealul egalitatii universale si drepturilor ce deriva din acestea este tributar istoriei civilizatiei occidentale, de la "dreptatea naturala" a lui Socrate, trecand prin crestinism, pana la Declaratia Drepturilor Omului a Revolutiei Franceze. Popoarele occidentale nu s-au ridicat intotdeauna la inaltimea propriilor idealuri de universalitate, dar in epoca moderna au construit institutii destinate punerii lor in practica in Europa, dar si in afara ei. Pana in prezent nu exista o institutie panasiatica destinata protectiei drepturilor asiaticilor, ca sa nu mai vorbim de cele din restul lumii.
De fapt, chinezii si alti asiatici critica frecvent Occidentul, pe care il acuza ca foloseste drepturile omului ca scuza pentru impunerea "valorilor occidentale" in fostele lor colonii. E drept ca aceste acuze survin in special din partea unor autocratii ai caror lideri si apologetii acestora percep ideea drepturilor universale ale omului ca pe o amenintare la monopolul puterii pe care ei il detin. Dar neincrederea in universalism manifestata in Asia nu este un atribut exclusiv al autocratilor.
In multe state asiatice favorurile creeaza invariabil obligatii, motiv pentru care, probabil, oamenii au uneori retineri de a se amesteca in problemele celorlalti. Esti obligat sa ai grija de familia ta, de prieteni, poate chiar de conationali. Dar ideea umanitarismului universal este prea abstracta si aduce cu genul de amestec occidental pe care imperialistii – si misionarii crestini care i-au urmat – l-au practicat prea mult timp in Orient.
Notiunea de "valori asiatice", promovata de scribii oficiali singaporezi, reprezenta in parte o critica la adresa pretentiilor universaliste occidentale. Asiaticii, spune aceasta teorie, au propriile valori precum austeritatea, deferenta fata de autoritati, sacrificiul individului in beneficiul colectivitatii si credinta ca tarile nu ar trebui sa-si bage nasul in problemele altora. Asa se explica si reactia ezitanta a guvernelor din Asia de Sud-Est – dar si a opiniei publice — la dezastrul din Birmania.
O asemenea gandire ar putea fi criticata prin simpla afirmare a superioritatii gandirii occidentale. Dar o alta reactie, mai favorabila, arata ca drepturile individuale si notiunea de libertate nu sunt nici pe departe straine culturilor nonoccidentale.
Amartya Sen, economist si laureat al Premiului Nobel, a subliniat ca mari conducatori indieni precum Ashoka (in secolul al treilea i.e.n.) si Akbar (secolul al XVI-lea) au promovat pluralismul, toleranta si ratiunea cu mult inainte de Iluminismul european. Sen a mai observat ca democratiile nu sunt lovite de foamete, pentru ca libertatea de informare ajuta la prevenirea ei.
Nu este de mirare ca Sen este un critic acerb al scolii "valorilor asiatice". si totusi s-a inradacinat opinia ca democratia si drepturile universale ale omului sunt idei tipic occidentale si ca autocratia asiatica, asa cum este ea practicata, de pilda, in China, nu este doar mai potrivita pentru asiatici, dar si mai eficienta. Guvernele democratice se impiedica de grupuri de lobby, interese speciale, opinia publica, partide politice etc., in timp ce autocratii asiatici pot lua decizii nepopulare, dar necesare.
Cele mai recente dezastre naturale din Birmania si China au pus la grea incercare aceasta idee. Guvernul chinez nu s-a descurcat prea rau, in mare si pentru ca a fost obligat sa actioneze de exemplul birmanez, de publicitatea negativa pe marginea demonstratiilor din Tibet si de apropierea Jocurilor Olimpice sa permita o libertate sporita de informare, mai generoasa oricum decat in mod normal. Putem doar spera ca aceasta bresa de libertate se va largi in timp.
Birmania a esuat lamentabil. In ciuda recentelor eforturi – tardive – de a mai face cate ceva in circumstantele deplorabile, nici ASEAN nu a fost mai performanta. In cele din urma, este evident ca nu conteaza daca atribuim esecul autocratiei si inactiunea unui element specific "asiatic". Indiferent de cauze, consecintele sunt teribile.
