Patru romani stam asezati la masa unei cafenele. In fata noastra, misteriosul castel de la Bari, un fel de cetate de buzunar mangaiata de umbrele palmierilor. Construit de normanzi, devenise pentru bizantini un punct strategic in sudul Italiei. Il refacuse apoi infatigabilul Frederic al II-lea, dupa care a fost din nou transformat de Angevini si de altii. Nemti, europeni mai din Rasarit, francezi, italieni, evrei, arabi, spanioli, targoveti, drumeti, soldati si aventurieri forfoteau demult prin partea aceasta a Italiei. Europa… deja atat de europeana! Unitara in stil arhitectonic, in stil de viata, in centralizarea valorilor. Cateva mituri fundamentale, vii o strangeau in chingi si o faceau puternica. Acum, la ora la care Sudul isi face siesta, pe aceste strazi au ramas numai turistii. si totul pare mort. Dar pe toata partea de jos a cizmei levantine somnoleaza, aproape neluate in seama, luminoasele pietre ridicate cu circa o mie de ani in urma de fantastul imparat roman al Germaniei, Italiei, Siciliei si Ierusalimului; acest universal Frederico II di Svevia. Uluitor destin, incredibila epoca.
Neamtul sicilian era un homo europeus deplin. Suplu, rezistent, putea sa stea in sa 24 de ore si sa parcurga impreuna cu suita sa restransa peste 60 de kilometri zilnic. Nu-i lua mult timp sa ajunga de la Aachen la Palermo. Citea, scria, vana, desena, petrecea, se razboia, vorbea sapte limbi si isi schita singur planurile pentru castele, pe unele dintre ele doar ca sa vada cum pot fi transpuse in piatra speculatiile pur geometrice. Trebuie sa vezi acest sud italic pentru a intelege cat de diversa si sofisticata era viata acestor medievali. Pe la 1200 europenii nu aveau stare: faceau cel putin o lunga calatorie intr-o viata de om. Basca marile calatorii initiatice spre locurile sfinte ale crestinismului, cu sau fara pretextul unor cruciade. Frederic al II-lea a fost singurul care a luat Ierusalimul fara varsare de sange. A stiut sa-l negocieze cu sultanul Al Kamil al Egiptului, in timp ce vorbeau, in araba, despre astrolabe…
Imi intrerupe gandurile un cersetor. Agita dinaintea mea o mica icoana a Sfantului Nicolae. E patronul orasului si al impozantei biserici romane, aflata prin preajma, aceasta nava de piatra tocmai acostata. Marinarii apulieni furasera din Asia Mica moastele sfantului. Ideea le-a venit de la venetieni, care mai devreme il sterpelisera pe Sfantul Marco. Moastele erau pe atunci adevarate investitii economice, iar orasele care nu aveau nici un os celebru trebuiau sa inventeze ceva, cum e cazul portului Trani. Din asemenea porturi plecau pelerinii si negustorii spre Orient. Fervoarea crestina era deja lucrativa. Dar autentica, subtila si totusi extraordinar de codificata. Cultul Sfantului Nicolae continua fie viu la Bari, si nu doar pentru catolici. Ma intreb daca cersetorul (un tanar masliniu, poate roman, poate caucazian?) stie ceva din toate astea. Zgaltaie icoana, se contorsioneaza, tremura, incepe sa planga fortat, nu pleaca pana nu-si vede reclamatul "euro"! Euro, Europa, europenitate…
Nu vorbesc de necajitul care isi ia traista in bat si isi cauta hrana acolo unde este din abundenta – parazit al vechilor mituri, ce ii raman la fel de straine ca algebra. Ma gandesc la europeanul generic de astazi, belferul in slapi, cel care mizeaza acum aproape totul pe primul cuvant. Ca si cum aceste catedrale, aceste apeducte, aceste pamanturi lucrate de pe vremea lui Horatiu sau a lui Ovidiu, acest peisaj spiritualizat de marea aventura a latinitatii (si a Greciei expansive) si-ar fi pierdut orice atractie. De ce i-a devenit indiferent europeanului ca sute de generatii anterioare i-au fasonat europenitatea? De ce crede el ca i se cuvine Europa cand nu-i mai cunoaste si nici nu-i mai intelege spiritualitatea specifica? Ceva mai devreme spusesem si eu cateva cuvinte despre "fantoma Europa", la un colocviu gazduit de Universitatea din Bari. Fantoma, fiindca mai mult spectrul ei bantuie prin minunata ei casa veche. S-a generalizat ideea ca e inutil sa te mai armonizezi cu pulsatia acestui trecut spiritual, in momentul cand totul pare stocabil sub forma de informatie… Ca si cum ai putea stoca si emotia! Sau indoiala, acest elan dubitativ al frumusetii!
Cum de s-a ajuns la ideea generalizata ca intreaga spiritualitate a trecutului poate fi stocata in butoaie cibernetice, in spatele vechii case? De ce pentru actualele generatii europene trecutul bogat al continentului este cel mult o rama de pus cateva fotografii turistice? S-a discutat la universitate (si cu o zi inainte la Altamura) despre problemele canonului literar european. Nu exista altul mai prestigios (fasonat de Homer, de Dante, de Shakespeare, de Cervantes, Molière si de altii). Dar cate dificultati nu intampina scoala sa-si convinga elevii sa-i citeasca, sa preia de la ei pulsatia aventurii vitale, nu sa vada in carte un cadavru expus pe masa de vivisectie a pedagogiei? Canon sau necanon, model de umanism, suma de trasaturi esentiale prin care credem ca ne putem defini ca europeni, nu ca amerindieni sau polinezieni – oricum am intoarce-o, e jale!
Avea dreptate Claude Lévi-Strauss, mare etnolog francez ajuns la o suta de ani batuti pe muchie. Inca din anii ‘40 ai veacului trecut, el denunta deja modelul civilizatiei de masa devenit "monocultura", un soi de infinit camp cu sfecla. A fost o vreme cand canonul european "civilizator" a dus in restul lumii abia descoperite aroganta certitudinilor sale, insotita de masacre si sclavie. Nu e mai putin adevarat ca aceeasi civilizatie europeana si-a pastrat, poate singura printre altele, si capacitatea vie de a se critica pe sine, de a se flagela si autocondamna, pana la epuizare. Iata ca civilizatia occidentala a ajuns pe ruinele fostei sale civilizatii. si se comporta cu ea ca in jungla amazoniana.
