» A parasit Romania in 1986, cand trebuia sa compuna coloana sonora a filmului "Morometii", de Stere Gulea, stabilindu-se la Paris.
» Este de 17 ani directorul muzical al Disneyland Resort Paris, desi vine in Romania ori de cate ori Silviu Purcarete are nevoie de el.
» A fost unul dintre invitatii Festivalului International de Scurt si Mediu Metraj NexT, unde a tinut un seminar de sound-design, dar mai intai s-a dus la Sibiu.
» De ce ati mers intai la Sibiu?
— Pentru trei zile de repetitii la o reluare a spectacolului lui Silviu Purcarete, "Nepoata lui Pantagruel", care nu s-a mai jucat de doi ani si care s-a reluat cu mici schimbari in distributie pentru un festival la Neapole, care va fi prezentat si in Germania, si Slovenia. Muzica nu s-a schimbat, dar a fost inlocuit un muzician si a fost nevoie sa repunem la punct toate interventiile muzicale.
» Cele mai multe spectacole de teatru le-ati facut cu Silviu Purcarete. Pentru ca sunteti prieteni?
— Am devenit prieteni, nu eram prieteni de la inceput. Ne cunosteam, dar nu am copilarit impreuna si nu am facut scoala impreuna (eu, fiind din Timisoara, mereu am spus ca am fost un adoptat la Bucuresti). Ne-am cunoscut dupa primii lui ani de ucenicie la Constanta, cand s-a intors la Bucuresti. Prin 1982 am inceput sa lucram impreuna. Incet-incet ne-am imprietenit, nu se putea altfel. Anul trecut am inceput "Faust" la Sibiu, l-am intrerupt din cauza frigului, am fost in Anglia la Royal Shakespeare Company ca sa facem un "Macbeth" de Eugen Ionescu, dupa care am fost la Luxemburg si am facut "Metamorfoze" de Ovidiu, ne-am reintors in august ca sa terminam "Faust" si l-am scos la sfarsitul lunii septembrie. In ianuarie-februarie 2007 am lucrat cu Silviu "Masura pentru masura" la Craiova si de vreo 2-3 saptamani Silviu a inceput repetitiile pentru "Lulu" de Wedekind, iar eu am inceput deja sa scriu muzica. In ultimii ani, anumite teme le compun inainte de a face spectacolul.
» Chiar vroiam sa va intreb. Cum lucrati? Va trimite textul si ii aratati pe urma ce ati facut?
— Depinde de proiect. In general, lucrez in timpul repetitiilor. Bine, stiu subiectul, primesc versiunile respective, dar ideea cea mai importanta pentru mine e sa lucrez in timpul repetitiilor. Asa am lucrat in Norvegia, in Anglia, Franta sau Italia. Pentru mine faza cea mai importanta este repetitia. Ma intereseaza constructia in faza de concept. Sunt spectacole insa la care am scris muzica dinainte. Unele sunt nascute din teme pe care Silviu mi le-a dat ca principiu, in doua cuvinte, si apoi am adaptat muzica pe care am scris-o in functie de ritmul scenic si de dramaturgie. Altele sunt scrise partial inainte si mult in timpul repetitiilor. Asa a fost la "Faust". La "Lulu" am scris doua din teme ca sa provoc, pentru ca uneori simt nevoia sa provoc pentru a sti cum nu trebuie, pentru ca apoi sa retrag muzica si s-o fac cum trebuie.
Spectacole vazute de 15.000 de oameni
» Ce legatura exista intre muzica de teatru si functia de director muzical de la Disneyland Resort Paris?
— Fundamental este acelasi lucru. Functia mea de la Paris poate fi uneori numai de producator. Pun la punct o anumita productie muzicala, angajez aranjori de muzica, angajez orchestre. Avem 38 de muzicieni permanenti, iar un coleg dirijor se ocupa de aranjamente orchestrale, de formarea orchestrelor modulabile. Apoi sunt spectacolele fixe care sunt mari productii de comedii muzicale sau focuri de artificii sau mari spectacole de strada. Cand spun mari, sunt chiar mari, inseamna ca sunt vazute de 15.000 de spectatori, iar distributia numara de la 60-70 de persoane pana la 110. Acum 15 ani am avut si orchestre cu proiecte cu 240 de interpreti. In directia muzicala am in subordine acest dirijor, un coordonator al productiei, trei ingineri de sunet, care lucreaza in foc continuu intr-un studio de inregistrari foarte bine echipat, si o secretara. Repertoriul se alege in functie de mai multe criterii. Exista o tematica principala a parcului. Deja de mult timp se lucreaza pentru 2009 si, in perspectiva, pentru 2010, 2011.
» Si cum reusiti sa si circulati? Veniti destul de des in Romania.
— Sunt in legatura permanenta cu Parisul. Blueberry-ul meu a zbarnait de patru ori in timp ce vorbeam. E o sansa sa poti face o asemenea meserie. E suficient ca cineva sa-ti vorbeasca despre un proiect si sa incepi sa lucrezi. Aseara, cineva mi-a vorbit despre "Richard al III-lea" si am inceput deja sa lucrez. Altcineva mi-a vorbit despre un proiect pentru noiembrie-decembrie si incep sa ma gandesc la el cu placere.
» Ati invitat si artisti romani la Disneyland?
— Au venit de mai multe ori sa lucreze pentru inregistrari Adrian Enescu si Doru Apreotesei, care lucreaza la Stockholm.
» De ce n-ati mai compus muzica de film?
— Din comoditate. A face teatru inseamna, cum spuneam, repetitii, descoperirea unui text si mai ales descoperirea unui punct de vedere. si atunci ma intereseaza, de pilda, interpretarea pe care cineva o da "Metamorfozelor" sau cea pe care o da lui "Faust". Dintr-un subiect care ar putea tine 10-12 ore ajung la un spectacol de o ora si jumatate-doua ore, avand aceeasi poveste si aceeasi forta a povestii. Apoi, nu cred ca in cinema sunt atatea posibilitati de a lucra pe monumente ale literaturii.
» Cum ati plecat din tara in 1986?
— Veneam din Franta, unde lucrasem doua spectacole de teatru, dintre care un Carlo Gozzi, "Monstrul albastru", cu Petrica Ionescu, si am venit in tara in aprilie 1986 pentru a lucra la filmul "Morometii", de Stere Gulea. Am inceput sa scriu, am facut primele machete si mi s-a spus ca nu mai pot avea viza de plecare in Franta pentru ca dosarul meu nu se mai afla la Consiliul Culturii, ci la Cabinetul 2, adica la Elena Ceausescu. A fost cerut acolo, pentru ca demisionasem de la Electrecord, unde fusesem director artistic intre 1980 si 1984 si unde oameni de foarte buna-credinta m-au sfatuit sa nu-mi dau demisia, ci sa plec in concediu fara plata.
Se stia ca daca eram considerat demisionat nu mai puteam lucra nici cu Lucian Pintilie in Franta, nici cu alte personalitati cu care ma interesa sa lucrez. Persoana de la Consiliul Culturii care se ocupa de pasapoarte mi-a facut cel mai mare serviciu. Am intrebat-o cum pot capata totusi o viza ca sa pot lucra in Franta si mi-a spus ca, daca mai am pasaportul, sa merg la Paris si sa cer de acolo prelungirea vizei – ceea ce trebuie inteles printre randuri. "Du-te, du-te, si s–a dus." Ii multumesc si acum.
» Ati plecat cu inima impacata?
— Cu regret, pentru ca n-aveam de gand sa plec din tara. Lucram si la "Morometii" (un proiect superb), aveam prieteni cu care lucram (Dan Micu, Silviu Purcarete), eram multumit lucrand intr-un grup de prieteni, protejat de persoane cu influenta care nu m-au obligat niciodata nici sa scriu pentru spectacole oficiale, nici sa fac compromisuri (peste o limita, pentru ca fiecare facea). Eram intr-un fel impins afara ca sa pot sa-mi apar una dintre formele de supravietuire, aparenta libertate de miscare. Plecarea a fost complet nepregatita. Am luat-o de la zero de-adevaratelea, in sensul foarte sportiv. Dar am fost ajutat foarte mult de oameni care nu ma cunosteau. Chiar a fost miraculos, o spun cu inima impacata in sensul ca exista o speranta intotdeauna. In acel moment trebuia sa se intample ce s-a intamplat, pentru ca s-au legat toate.
» Trebuia sa fie rau ca sa fie pe urma bine.
— Uneori te straduiesti in viata sa faci un lucru contra naturii si nu merge. Altadata, parca se leaga totul. A fost sa fie asa.
Cand am ajuns in Franta, am lucrat la negru o vreme
» Seminarul tinut la NexT cum a fost?
— A fost de fapt o conversatie intre cineva care are un pic mai multa experienta si numerosii tineri care erau in sala. Am dorit sa transmit mesajul ca muzica de film sau cea de spectacol, tot ce inseamna audiovizual, dincolo de placerea de a lucra cu artisti si cu lucruri care sclipesc, tine de meserie. Muzica e o meserie pentru ca, multumita ei, putem cumpara o bucata de paine. E o forma de a ne castiga existenta si nu neaparat de a fi pe prima pagina a ziarelor. Am invatat asta de la maestrii mei si mi s-a impus fie in 1986, cand am plecat in Franta, fie cand eram inca aici, cand era o forma de supravietuire neta, prin bucuria pe care mi-o aducea dincolo de faptul ca intr-adevar castigam o paine. Mi se pare ca in profesiunea noastra dimensiunea meseriei e o chestiune pierduta si ca se lucreaza foarte mult pe un fel de superficialitate.
Trebuie sa fie asumata ca o meserie, e o datorie pe care o ai fata de tine insuti in asa fel incat sa poti avea un salariu la sfarsitul lunii din care sa-ti poti plati chiria, nu neaparat sa-ti cumperi un Porsche. Toti compozitorii secolelor XVIII si XIX lucrau pentru salarii. Am dat la seminar exemplul lui Bach, care traia din muzica pe care o compunea pentru weekendul urmator – o cantata, o mesa – si care spunea intr-o scrisoare: "Timpurile sunt grele. Sunt prea putine decese".
N-avea pentru ce sa scrie. Nu scria nimeni pentru sertar. Din nevoia de a-mi reechilibra viata, am descoperit acest lucru, ca si bucuria lucrului util. Eram gata sa ma fac instalator, de-adevaratelea. Chiar imi place sa pun parchet, faianta, lambriuri, credeti-ma. Cand am ajuns in Franta, am lucrat la negru o vreme. Multumita unor prieteni faceam standuri de expozitii, eram un fel de arhitect de interior, dar le spuneam bancuri in timp ce ei montau. Mancam sandvisuri frantuzesti si beam bere de cea mai proasta calitate, dar era foarte buna.
