La Humanitas a aparut o carte-problema in sensul bun al cuvantului, a lui Sorin Lavric. Noica si miscarea legionara – cartea lunii februarie la "Bursa valorilor romanesti" – poate fi considerata, admitand coeficientul inevitabil de hazard presupus de asemenea tip de afirmatii, una din cele mai serioase lucrari din ‘89 incoace despre ceea ce inseamna relatia dintre un intelectual pur sange si patosul unei miscari mistico-politice, totalitar-fundamentaliste.
Noica, asa cum spune autorul, s-a molipsit de acest patos si, ca in cazul unei boli contagioase care nu cruta, a facut febra mare. Febra sa s-a exprimat printr-o suita de articole publicate in revista Bunavestire, de altminteri oficiosul miscarii legionare, dar si in alte publicatii ale timpului.
Am vorbit mai mult cu Sorin Lavric pentru a afla de la el de ce a scris cartea si de ce nu si-a ales o tema de lucru mai comoda. Iata raspunsul lui:
– In Romania se poate discuta cu seninatate despre orice – de la scandalurile de presa pana la subtilitatile teoriei genomului uman, de la gafele politicienilor pana la consecintele incalzirii globale, de la cazurile de coruptie publica pana la nuantele insesizabile ale mecanicii cuantice –, intr-un cuvant, despre orice. Ei bine, despre un singur lucru nu se poate vorbi, cu gandul de a intelege "ce s-a intamplat atunci": despre legionari. De cum le pomenim numele, chipurile se crispeaza, ochii incep sa caute banuitori imprejur si aerul se incarca cu apasarea rau-prevestitoare a unor sentimente sumbre. Incapacitatea de a deschide o discutie libera despre fenomenul legionar vine dintr-o proasta asezare in raport cu problema in sine, dintr-o ratare a insesi esentei acestui fenomen cu urmari atat de tragice pentru istoria noastra. Cu alte cuvinte, de fiecare data se porneste la drum cu o incarcatura afectiva si cu o judecata batuta in cuie de pe o pozitie politica sau alta. Ori ne asezam obstinati in raza unor verdicte obtuze si simplificatoare, ori alunecam intr-o simpatie frenetica si nostalgica care, marind neasteptat de mult proportiile fenomenului, iti imprumuta un ton elegiac de prohod istoric. In ambele situatii, distanta optima in fata temei dezbatute e ratata. Perspectiva lipseste, iar putinta de a vorbi cu o minima adecvare despre fenomenul legionar dispare.
– Ati ales asadar sa va asezati intr-un spatiu neutru…
– Da, cam asa ceva… Dar daca as spune doar ca m-am straduit sa ma asez intr-un asemenea spatiu in care, antipatiile si simpatiile disparand, locul lor a fost luat de incercarea de a patrunde "in aerul epocii" si in resorturile psihologice ale celor care au fost actori in aceasta drama a istoriei noastre, as rosti mai curand o banalitate precauta menita sa adoarma suspiciunile pe care o carte de acest gen o starneste prin simpla ei aparitie. De aceea, prefer sa spun ca autorul acestei carti stie ca nu e cale mai sigura de a-ti atrage oprobii din toate directiile decat scriind o carte despre legionari in cuprinsul careia vrei sa incerci, fara prejudecati si fara polite secrete de platit, sa dai raspuns unei probleme careia nimeni pana acum nu i-a putut gasi o lamurire potrivita.
– V-ati asumat deci un risc… Sau cuvantul e prea tare. Oricum, mai mult ati pus intrebari decat ati raspuns…
– Problema cu pricina poate fi infatisata printr-o suita de trei intrebari: 1. Cum s-a putut ca atatia oameni de o stofa intelectuala incontestabila sa intre, cu o daruire prozelitica amintind de sectele religioase, in randurile unei miscari totalitare? 2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotrus, Horia Stamatu, Sextil Puscariu, Ion Barbu, Traian Braileanu, P.P. Panaitescu, Dragos Protopopescu sa scrie despre Corneliu Codreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parca din ditirambii antici cuveniti zeilor, dar, amanunt deconcertant, s-o faca, pe deasupra, fara ca cineva sa-i fi silit vreodata? 3. In sfarsit, cum s-a putut ca atatia insi de o calitate umana remarcabila, atatia "oameni buni", sa fi trecut de partea unei miscari care, judecata cu ochii prezentului, a fost neindoielnic o intruchipare a Raului? Acestor intrebari nu li s-a dat pana astazi un raspuns. In schimb, s-au rostit sentinte, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieti omenesti.
– Dupa parerea mea, legionarismul a plecat de la niste confuzii grave. Asa cum spuneti in carte, caracteristicile miscarii sunt fundamentalismul, fanatismul, totalitarismul…
– Cartea de fata, urmarind felul in care traseul biografic al filozofului Noica a ajuns sa se intretaie cu matca de evolutie a Miscarii Legionare, incearca sa dea o lamurire acestei probleme. Judecat din perspectiva neincrancenata a celor 80 de ani care au trecut de la aparitia lui, legionarismul nu a reprezentat o angajare facuta dintr-un calcul politic, ci o adeziune pornita dintr-un act de credinta. Iar atunci cand s-a pus problema politicii, ea fost rezolvata tot in termeni de credinta. Cu alte cuvinte, legionarismul a fost cazul tragic al unor oameni care au vrut sa dea trup unui ideal religios – "mantuirea neamului" – recurgand in cele din urma la mijloacele politicii. Daca la aceasta adaugam efectul de molipsire in masa pe care orice psihologie mesianica, de indata ce atinge un prag critic, o exercita asupra unei comunitati, atunci legionarismul a reprezentat un fenomen de contagiune colectiva ale carei consecinte in planul constiintei individuale a dat nastere la trei mari si fatale confuzii: confuzia dintre contemplatie si actiune; confuzia dintre mistica si politica; in fine, confuzia dintre viata si ideologie."
Probabil, asemenea confuzii nu se vor mai repeta, cel putin in acest secol sau doar in prima jumatate a acestuia. Problema e sa nu cadem victima altor confuzii, poate si mai periculoase decat cele amintite de un remarcabil carturar caruia ii multumim pentru ce a facut spre limpezirea generala…
– Si eu va multumesc…
