Fata de pe trecerea pe pietoni va fi curand uitata. A fost o victima nu a Summitului NATO, nu a traficului care arata ca Bucurestiul este o capitala in curs de dezvoltare, ci a unui anumit tip de relatii intre oameni si autoritati, intre oameni si lege care nu sunt normale in societatile europene si civilizate. Fata de 20 de ani care a murit in public fara ca nimeni sa o tina de mana, departe de casa si de prietenii ei, nu e o victima colaterala intr-un plan grandios in care natiunea per ansamblu a avut ceva de castigat, ci o victima inutila, o moarte care nu dovedeste nimic.
Poate nu as scrie despre fata de pe zebra din Herastrau daca nu as fi revenit recent din Republica Moldova sau daca nu as fi avut in ultimii ani, si la Berlin, si la Bucuresti, multe studente care ar fi putut fi in locul ei. De cand l-am auzit pe Mircea Badea induiosandu-se de soarta ei, cu un accent sincer pentru care i-am iertat multe porcarii (dl Badea fiind un alt om la care talentul risca sa fie nimicit de caracter pana la urma), nu am incetat sa ma gandesc la fata asta. In mintea mea, s-a confundat deja cu o fata necunoscuta din Basarabia care m-a strigat pe strada la Harvard acum doi ani si cu care am stat pe gardul de la Yard vorbind despre planul de actiune Moldova-UE. Sau cu o fata care m-a primit la Chisinau acum o saptamana, sperand ca am vreo idee din care ea si prietenii ei sa poata face o revolutie si ai carei parinti au plecat demult de acolo, numai ea a mai ramas sa incerce sa schimbe tara si sa salveze lumea. Sau de cateva fete din Berlin, studente ale mele sau ale altora, fete cu ochi adanci, intelepti, in care suferintele multor generatii au creat o privire a carei varsta nu are legatura cu tineretea lor exuberanta. In privirea lor simt refugiul, deportarea, instrainarea pe viata, privirea bunicii mele. La Chisinau, unde m-am intors dupa 15 ani, toate istoriile de familie pe care le-am auzit erau ca a mea. Oameni executati, Siberia, Kazahstan. In Romania asta e mai rar.
Fetele astea au plecat de acasa pe cont propriu. Nimeni nu le-a ajutat, decat devotatii lor profesori de liceu, care le-au invatat tot ce au stiut ei mai bine, ca sa le ajute sa nu-si petreaca, precum ei, restul vietii lor dincolo de frontiera Europei. Parintii lor, ca multi parinti provinciali din Romania, le-au luat doar primul bilet de avion. Mare parte a acestor copii se intretin de la 18 ani din bursele lor modeste, uneori sub o suta de dolari pe luna. De multe ori, cand urma sa conferentiez la universitati din Vest ma trezeam ca oameni necunoscuti din Romania, care aflau de la copiii lor ca urma sa vin, ma rugau sa le duc cate ceva. Adesea era vorba de pachetele de branza topita si salam de Sibiu. Numai cresterea preturilor din Romania a pus capat acestor subventii patetice si i-a facut pe parinti sa inteleaga ca ultimul nostru avantaj in fata societatii de consum, ieftinatatea, s-a pierdut.
Parintii fetei de pe zebra erau siguri ca ea a scapat de ce e mai rau, venind la noi, ca au trimis-o in Europa, intr-o tara in care oamenii sunt egali in fata legii, in care soferii lasa balta orice ar face pentru a veni in ajutor unui om pe care e in suferinta pe marginea drumului, in care politia e acolo ca sa-i ajute pe oameni, nu pe autoritati. Dar se inselau, cu consecinte tragice pentru ei. Cand, in 1999, s-a adoptat prima lege a functionarului public din Romania s-a specificat expres, desi unii din noi am protestat, ca loialitatea omului in serviciul public este pentru stat si pentru superiori, uitand sa se sugereze orice obligatie ar putea avea si pentru cetateni, pentru oamenii care tin pe umerii lor statul si pe autoritati. Obiectiile noastre au fost considerate impractice si copilaresti. Sigur ca o schimbare in statutul functionarului public nu ar fi insemnat si o schimbare de mentalitate. Dar ar fi semnalizat disponibilitatea pentru o asemenea schimbare.
Fetele precum cea de pe trecerea de pietoni nu sunt numai frumoase si tinere. Sunt adesea sensibile si talentate, studiaza matematica sau drept, desi ar prefera sa-si utilizeze computerele pentru a scrie simfonii sau sa picteze. Nu intotdeauna ceea ce studiaza este pasiunea lor de o viata. Dar intre a fi autonom, si ca atare demn, si a-si urma talentul cu pretul tuturor compromisurilor care se impun, au ales demult. Au ales demnitatea, ca si bunicii lor cand si-au luat doar fotografiile de familie, inelele si cerceii si au trecut Prutul in cele patruzeci si opt de ore ale ultimatumului din 1940.
Moldova, ca intotdeauna in existenta ei, a fost marea absenta a acestui Summit NATO. S-a vorbit de Ucraina si Georgia, tari cu vecinatate directa cu Rusia, dar de Moldova deloc. In parte, pentru ca asa a vrut dl Voronin, care spera ca neutralitatea ii va aduce Transnistria si consolidarea. I-o doresc. E sigur intr-adevar ca atlanticismul, nesolicitat de altfel, nu i-ar fi adus nimic. Nimeni nu e si nu a fost vreodata dispus sa faca ceva pentru Moldova. Daca azi tarile baltice au scapat si Moldova nu, este pentru ca Rusia, la inceputul anilor ‘90, a stiut ca Occidentul nu va permite ca balticele sa fie tratate cum a fost Moldova, un loc de neplasat pe harta, o tara a nimanui, in care majoritatea locuitorilor vor sa plece spre alte tari, paradisuri imaginare de unde pot disparea, ca si fata noastra, fara nici o urma.
Nu as vrea sa fiu in pielea celor care au dat vestea parintilor fetei. Poate ca a cazut pe militianul de sat sau pe fostul kolhoznic devenit primar. Dar cum guvernarea devine din ce in ce mai postmoderna, chiar in satele moldovenesti, s-a trimis probabil doar o telegrama sau un e-mail. Ce se va intimpla cu cei care au provocat sau agravat aceasta drama este, fireste, un test pentru statul de drept din Romania. Inca unul pe care ma tem ca n-o sa-l trecem.
