Anul acesta, in luna aprilie, Vasile Paraschiv va implini 80 de ani. Este o varsta frumoasa si rotunda, pe care multi dintre noi ar dori s-o atinga. In cazul lui insa varsta nu reprezinta o performanta biologica, ci exprima capacitatea exceptionala de-a fi rezistat si de-a fi supravietuit unui regim criminal care prin diverse mijloace a incercat sa-l suprime.
Memoriile lui aparute in aceasta primavara la editura Curtea Veche au o caracteristica a lor care le deosebeste de alte scrieri de o factura similara. Ele se constituie sub forma unei scrisori adresate tocmai ultimului secretar general al PCR, Nicolae Ceausescu. Volumul este prefatat de Doina Jela care marturiseste ca ar fi dorit sa faca un volum de convorbiri cu Vasile Paraschiv, volum care, din pacate, din cauza unor motive personale, nu a mai fost realizat. Evident, pacat deoarece aceeasi autoare specializata in analizarea fenomenului concentrationar a realizat anii trecuti un volum de interviuri cu celebrul Vladimir Bukovski despre care se spune ca, dupa Soljenitin, este figura cea mai coplesitoare a disidentei rusesti. Nu intamplator Vasile Paraschiv este comparat cu Bukovski iar cei care au participat ani la rand la intalnirile de la Sighet au sezizat cu perfecta indreptatire un fapt absolut remarcabil, acela ca in momentul in care Vasile Paraschiv lua cuvantul cel care-l urmarea cu maxima atentie era tocmai Bukovski, ceea ce dovedeste ca disidentul rus l-a considerat mereu pe Paraschiv egalul sau care merita tot respectul si toata admiratia.
Asa nu se mai poate, tovarase Nicolae Ceausescu, se intituleaza scrisoarea sa. O singura voce sau una din putinele voci care s-au facut auzite intr-o masa a pasivitatii. Vasile Paraschiv a fost toata viata muncitor si a criticat dictatura proletariatului tocmai din punctul de vedere al proletarului care, fara sa faca multa filosofie si bazandu-se pe un bun simt elementar, a observat un aspect capital, acela ca intre ce a promis si a continuat partidul sa promita prin conducatorul sau si ce se intampla in realitate era o contradictie uriasa. Omul a vorbit asadar si s–a impotrivit tocmai fiindca a fost victima unei neintelegeri. Cu alte cuvinte, i s-a adresat lui Nicolae Ceausescu cu o candoare aproape nefireasca, va rog, ajutati-ma sa inteleg, de ce spuneti una, iar eu, cu ochii mei, vad altceva…
Bineinteles, nu a primit nici un raspuns. In loc de un raspuns normal si civilizat, Vasile Paraschiv a avut parte de retineri, arestari, batai, internari in spitale psihiatrice, tratamente dure pe baza de neuroleptice pentru a i se spala mintea si a fi transformat in leguma. A rezistat. Rezistenta sa este cu atat mai semnificativa cu cat partidul s-a gandit ca-i va putea astupa gura daca-i va da drumul in Occident si acolo nu va fi luat in seama. Vasile Paraschiv a ajuns in Occident, dar nu a ramas acolo. A atras atentia asupra sa si a convocat importante conferinte de presa oglindite in presa din acele tari. Actiunea sa a fost o palma data regimului Ceausescu care, asa cum se stie, avea nevoie de o imagine buna in strainatate. Mai mult, dupa ce a spus ce avea de spus, s-a intors in tara. Intai nu a fost primit la granita si intors din drum, apoi politia de frontiera nu a avut incotro si l-a admis. A urmat astfel o noua perioada de calvar. Anii ’80 suferiti de Vasile Paraschiv mai rau decat i-a suferit restul populatiei.
Au vrut sa-l scoata nebun. Nu a mers. Medicii care s-au constituit dupa 1989 in organizatia psihiatrilor liberi din Romania, decisi sa demaste abuzurile psihiatrice din perioada comunista, au vorbit in mai multe randuri despre sanatatea mintala a celui care nu a cedat un pas si s-a impotrivit regimului.
In 1977 a vrut sa-l intalneasca pe Paul Goma iar dorinta sa a fost reprimata cu brutalitate. Vasile Paraschiv s-a intrebat si l-a intrebat pe secretarul geenral al PCR in care paragraf de lege din RSR este interzisa vizitarea unui cetatean roman de altul. Era permanent urmarit de Securitate si pana la urma ajunge sa-i priveasca pe ofiterii pusi pe urmele lui cu umor si intelegere dandu-si seama ca mananca si ei o paine, sinistra paine…
Memoriile sale sunt, asadar, o serie de intampinari facute lui Ceausescu pentru a-i explica cum stau lucrurile, deci a-i deschide ochii. Buna sa intentie e mai presus de indoiala. Chiar pare convins ca secretarul general al PCR nu e informat si de aceea nu stie ce se intampla. Aici ne delimitam de punctul lui de vedere. Vasile Paraschiv uita ca de fapt se adresa unui criminal deoarece Ceausescu, cand inca nu detinea suprema functie in partid si in stat, condusese cu sange rece operatiunile de reprimare a miscarilor taranesti din Vrancea ca si din ale zone ale tarii. Deci nu era un inocent… Totusi, Vasile Paraschiv isi duce pana la capat scrisoarea. Bunaoara, autonomia sindicatelor din Romania socotita de el o promisiune neonorata a partidului. Iata cum i se adreseaza lui Ceausescu: "Dv ati spus la Congresul sindicatelor din martie 1971 ca autonomia sindicatelor nu stirbeste cu nimic, ci dimpotriva intareste principiul centralismului democratic care presupune dezvoltarea initiativei de jos, asigurarea unei legaturi stranse intre conducere si mase si crearea conditiilor ca intreaga activitate sindicala sa exprime vointa si interesele celor ce muncesc. Va aduc la cunostinta ca nici in aceasta privinta conducerea Consiliului Central al UGSR… nu a facut nimic. Iata exemple din fabrica unde lucrez." Urmeaza o serie de exemple. Tot asemenea exemple negative sunt date privind activitatea Ministerului de Interne. Aici nu are nevoie decat de propria persoana maltratata, brutalizata, persecutata, pe care o ofera drept marturie secretarului general ca sa ia masurile necesare si a indrepta starea de lucruri. Dar nu cumva tocmai Ceausescu daduse dispozitie de inlaturare a sa?
Vasile Paraschiv a venit de jos asa cum a venit si Walesa. Critica formulata de un reprezentant al clasei muncitoare este de aceea cu atat mai convingatoare. Nu a fost un exponent al vechii burghezii, al elitei politie si militare din interbelic, cineva deci care din start nu avea cum sa agreeze regimul. Mai ales ca el a si fost membru PCR iar la sedintele de partid a vorbit intotdeauna sincer ca sa faca ceva bun la locul sau de munca si pentru tara in general. Intr-o lume insa bazata pe prefacatorie, necinste, brutalitate, exemplul lui este cel al democratiei, dialogului, onestitatii. El continua sa vada in Ceausescu un partener de dialog si nu un dictator surd. A crezut in prima faza ca comunismul poate fi corijat din interior si deci pus la adapost de excese si abuzuri. Nu a fost asa. A simtit pe propria piele ca nu are de-a face cu un regim normal. Pe masura ce se apropia de sfarsitul anilor ’80 scrisoarea sa isi pierde parca din fluenta, din luminozitate si optimism. Un regim animalic nu putea fi rasturnat decat prin revolutie, prin jertfa, prin lupta fatisa. Revolutia romana deturnata de la bun inceput nu avea cum sa-l pretuiasca, cum nu a apreciat-o pe Doina Cornea sau pe Paul Goma. Este ciudat sa ajungi la 80 de ani, sa te uiti in jur si sa vezi o lume care se bucura in mod firesc de niste bunurri pentru care tu puteai sa-ti pierzi viata., Asa nu se mai poate, tovarase… Escu. si acesta ar fi fost un titlu bun pentru memoriile sale…
