Ceea ce i se intampla acum presedintelui Nicolas Sarkozy pare un cosmar pentru numerosii sai admiratori sau chiar o campanie nedreapta orchestrata de forte obscure ale opozitiei, cum afirma cei din cercul sau apropiat. Cota lui scade vertiginos in sondajele de opinie, deputatii din propria majoritate nu-si ascund nemultumirea vazand ca principalele initiative de politica interna si externa pornesc direct de la Elysée, fara sa mai fie solicitat si parlamentul, intelectualii semneaza petitii cu apeluri la "vigilenta republicana", iar presedintele insusi pare extrem de nervos, in ciuda presupusei fericiri cu care este creditat dupa recenta casatorie cu una dintre cele mai frumoase femei ale Frantei. Unii spun ca este abia inceputul si ca aceasta deriva va continua, date fiind caracterul imprevizibil al lui Nicolas Sarkozy, puternica sa personalitate care isi asuma egotismul, dar si riscurile unei expuneri pe care o cauta fiindca, probabil, il stimuleaza. Altii cred in continuare ca, daca acest dinamic presedinte isi va struni mai bine temperamentul navalnic, ii va aduce efectiv Frantei reformele necesare, trecand peste corporatismele care o blocheaza, reusind sa o scoata din marasmul economic ce are tendinta sa se accentueze din moment ce tot mai multe intreprinderi de calibru greu isi impacheteaza utilajele si pleaca sa produca prin alte tari, unde munca este mai ieftina si nu exista nici exigentele sindicale din Franta. Cert este ca Nicolas Sarkozy se afla intr-un moment de cumpana. Iar amestecul sau intempestiv in probleme care au divizat in trecut Franta, precum cele religioase, educative sau cu referinte la trecutul colonial, precum si anumite initiative anticonstitutionale pripite produc, de asemenea, stupoare. Asa este si recenta idee de a-i tine in inchisoare pe viata pe unii recidivisti periculosi, chiar daca pedepsele lor pronuntate de tribunal au expirat. Imaginea contrastanta pe care o oferea pana acum, simpatica intr-o prima faza, "moderna", tinereasca, este perceputa treptat drept manifestarea unui caracter prea dezinvolt pentru importanta functie prezidentiala, prea capricios, chiar nesigur. Nimic nu ameninta direct functia presedintelui (chiar daca extrema dreapta supraliciteaza, insinuand ca ar trebui sa i se confiste butonul nuclear – ca si cum ar fi o jucarie prea primejdioasa in mana acestui copil); dar Sarkozy stie ca are nevoie efectiv de adeziunea sincera a populatiei daca vrea sa-i reuseasca ambitiosul plan de reforme. si el, ca majoritatea liderilor de astazi, a fost ales fiindca oferise o imagine seducatoare, nu neaparat convingatoare – oricum mai directa decat o complicata platforma electorala –, imagine compusa dupa criteriile misterioase ale superficialitatii cu care ne alegem, in general, liderii, in aceasta epoca supermediatizata. si tocmai la capitolul imaginii greseste pana si acest talentat comunicator. Credea ca tot tineretul va fi cu el, vazandu-l ca poarta ochelari de soare Ray Bahn, ca exhiba ceasuri scumpe la incheietura mainii, ca prefera iahturile bogatasilor si isi prezinta iubita la Disneyland, nu la Comedia Franceza. si credea ca este cool exhibandu-si viata personala in toate revistele, lasandu-se contemplat in Egipt nu de patruzeci de secole, ca Napoleon, ci de 400 de fotografi, cum ironizeaza scriitorul mexican Carlos Fuentes. Or, iata, Franta da impresia ca e condusa de un adolescent care isi citeste mesajele SMS pe telefonul portabil in timpul audientei la Papa Benedict al XVI-lea si pare in culmea fericirii fiindca i s-a daruit un stilou la Bucuresti. Nici tinerii, nici mai varstnicii nu se pot identifica cu aceasta imagine de rocker. Fiindca viata, la nivelul colectivitatii, departe de a fi un spectacol, continua sa fie un mister compus din spaime si sperante difuze, ce se raporteaza inconstient la institutii, intre ele si la misterul functiei prezidentiale continut in deplinatatea presupusei sale puteri. Iar cand un presedinte coboara in arena si raspunde la apostrofarile unui pescar sau il insulta pe un agricultor fiindca acela refuzase sa-i intinda mana, autoritatea si carisma lui se vad sabotate grav. In fond, si Sarkozy este victima, dar pe dos, a unei tendinte populiste care face ravagii si in comportamentul altor lideri contemporani. Populism care nu este altceva decat o imesa ipocrizie, caci ascunde un calcul electoral, o lingusire a electoratului, nu dorinta cezarului de a intelege durerile supusilor. Iar in cazul Frantei, care are reflexul nervos al revoltelor izbucnite din senin, presedintele nu poate ignora noua nervozitate ce pluteste in aer.
Dinu Flamand este scriitor si ziarist stabilit la Paris
