Astazi va intra in librarii "Cartea neagra", al patrulea roman de Orhan Pamuk tradus in limba romana.
Pana acum, trei carti de Orhan Pamuk au aparut in limba romana, in traducerea Luminitei Munteanu. Cei care au citit si traducerile in engleza din cartile scriitorului turc spun ca versiunile in romana sunt mult mai bune. Curtea Veche a publicat "Ma numesc Rosu" inainte cu vreo doua luni ca scriitorul sa primeasca Premiul Nobel pentru Literatura pe 2006. Dupa, au mai aparut si "Viata cea noua" si "Fortareata alba", doua romane palide comparativ cu impresionantul – atat ca forta si formula narativa, cat si ca story – "Ma numesc Rosu". O dezamagire pentru cei care citisera acest roman si se indragostisera de stilul scriitorului turc. Ei bine, e momentul sa lasam dezamagirea deoparte, pentru ca recentul roman tradus de Curtea Veche, "Cartea neagra" ("Kara Kitap" in limba turca), in ciuda celor 600 de pagini, ne vor face sa ne pierdem iar capul dupa proza acestui scriitor atat, atat de original.
Despre acest roman, aparut in 1990, cu opt ani inainte de "Ma numesc Rosu", s-a spus ca este mai mult decat o carte, mai mult decat o poveste. Intr-un fel, stim ca trebuie sa ne asteptam la fire narative incurcate si descurcate, la detalii niciodata intamplatoare, la gesturi si miscari care nu sunt niciodata lipsite de sens si care nu raman niciodata fara urmari. La fel, stim si asta: cu cat inaintam in poveste, cu atat vor fi mai multe momente in care va fi absolut necesar sa dam paginile inapoi si sa vedem pe langa ce am trecut si nu am fost suficient de atenti.
"Cartea neagra" poate fi la fel de bine un roman al Istanbulului – nu al miniaturistilor, ci unul contemporan, parca mai parfumat si mai misterios, mai incarcat de povesti si de trecut –, o poveste de dragoste si un fals roman politist. "Singurul roman politist care ar putea fi citit este acela al carui autor sa nu aiba habar cine este ucigasul." Asta ii spune Galip sotiei sale, Rüya, o impatimita a genului, si nu ar trebui sa pierdem din vedere acest rationament, mai ales ca ne asteapta si aici o crima, este si aici o poveste de dragoste. O poveste de dragoste care incepe abia dupa ce cuplul se destrama. Pentru ca, oricat de ciudat vi s-ar parea, Galip (Biruitorul, in limba turca) va incepe sa-si traiasca povestea de dragoste pentru Rüya (Visul, in turca) abia in momentul in care aceasta il paraseste, lasandu-i o scrisoare de adio compusa din nouasprezece cuvinte scrise cu un pix verde. Atat, nouasprezece cuvinte. Galip va pleca in cautarea frumoasei si atat de putin cunoscutei sale sotii, rascolind fiece coltisor al orasului, dar si al trecutului lor, alcatuit nu atat din povestile comune care fac istoricul unui cuplu, cat din imagini, arome, personaje, chipuri cunoscute altfel de fiecare in parte. Iar acesta este un bun pretext pentru scriitor de a pune in scena un Istanbul fantastic, aproape suprarealist, asa cum transpare in editorialele savuroase pe care Celal le scrie pentru un cotidian de mare tiraj. Iar legatura dintre melancolicul Galip, frumoasa Rüya si talentatul Celal este in carte. Mai precis, in finalul ei. z
Bio
» Unul dintre cei mai tineri scriitori care au primit Premiul Nobel
Orhan Pamuk s-a nascut in 1952, in Istanbul. A inceput cu studiul arhitecturii, dar a abandonat, apucandu-se de Institutul de Jurnalistica, facultate pe care o va absolvi in 1976. Inca de la 22 de ani s-a consacrat aproape in exclusivitate scrisului, dupa ce a cochetat o vreme si cu pictura. Debuteaza in 1982, cu "Cevdet Bey si fiii sai", iar cele mai cunoscute carti ale sale sunt "Ma numesc Rosu" si "Zapada", care va aparea si in limba romana. Pamuk a scris si "Istanbul (Memories and the City)", care sper sa apara de asemenea in limba romana. Scriitorul si-a atras antipatia oficialilor turci dupa ce, intr-un interviu acordat unui ziar elvetian, a vorbit despre genocidul armean din 1915, o crima pe care Turcia niciodata nu si-a asumat-o. A primit Premiul Nobel pentru Literatura in 2006.
