In fiecare an, cand noptile spre solstitiul de iarna devin obsedant de lungi, imi amintesc de cea mai lunga noapte din viata mea, 21 spre 22 decembrie 1989. In seara lui 21, luasem spre casa impreuna cu sotul meu metroul de la Piata Victoriei spre Piata Unirii. Sa fi fost ora sapte seara. Trenul in care eram parcursese traseul ca o sageata, fara sa se opreasca la Piata Romana si la Universitate. In vagon, abia daca erau ocupate locurile pe scaune. La Piata Unirii, cand sa coboram, s-a urcat repede, aruncand priviri de salbaticiune haituita, un tanar blond doar in blugi si geaca (afara fusese o zi neobisnuit de calda pentru decembrie). Vederea lui mi-a starnit mirarea, stiam ca nu ploua, dar hainele lui erau ude de sus pana jos ca si cum ar fi trecut printr-o ploaie torentiala. In spatele meu usa vagonului s-a inchis, metroul s-a urnit cu zgomot si noi am ramas singurii calatori in statia care ni se parea imensa. Cand sa iesim spre bulevardul Cantemir, am vazut ca intrarea in metrou era pazita de militieni. In drum spre casa, comentam in soapta: "Venea din Piata Universitatii sau de la Romana, era ud si inspaimantat. Au pus furtunurile cu apa pe ei". stiam exact ce se intamplase in oras, ascultasem plangand reportajele postului Europa Libera de la Timisoara, vazusem emisiunea intrerupta a mitingului de la Bucuresti. "Crezi ca o sa putem deschide televizorul?"; "Da, pentru ca dirigintele postei mi-a spus sa-l scot doar din priza si de la antena." Cu o luna in urma, nemaisuportand, renuntasem la abonamentul TV, neavand nici antena pentru bulgari. Dirigintele postei nu a fost deloc mirat de cererea noastra.
In casa era frig. Am verificat telefonul daca are ton. Fata mea, studenta la medicina, se maritase de un an si se mutase de la noi. Am rasuflat usurata cand i-am auzit glasul:"O sa ma culc devreme. Miine am stagiu de chirurgie la Coltea si nu stiu cum sa merg acolo. Se pare ca s-a intrerupt circulatia in centru. O sa plec devreme ca sa ajung la timp". Pregatirea cinei o faceam fara sa ma gandesc, pentru ca repetam fara intrerupere "Doamne, apara-i, Doamne, fereste-i".
Ne-am trezit cam pe la unu si jumatate. Dormitorul nostru avea ferestrele spre strada, spre bulevardul Marasesti. Se intampla ceva. Prin fereastra patrundea lumina multa, bulevardul de obicei in intuneric, era acum luminat din plin. De la etaj si cu geamurile inchise auzeam totusi pasi grabiti pe strada. Am sarit din pat drept la fereastra. Un tanar in tenisi, cu o geaca fara maneci si cu capul descoperit fugea spre podul Marasesti. " Il vezi, i-am spus sotului meu, fuge spre santier, spre daramaturi, acolo se poate ascunde…"
si fraza a ramas neterminata, pentru ca in acel moment chiar in dreptul nostru s-a oprit un taxi si imediat inca unul. Tanarul disparuse din campul nostru vizual. Din masini au coborat cativa civili. Am tras repede perdeaua ca sa nu fim vazuti de jos . O luasera si aceia la fuga spre pod. Sa fi trecut inca zece secunde pana s-au auzit impuscaturile, mai multe, cred ca cinci, sase. Am inlemnit in spatele ferestrei. Dupa cateva minute, civilii, cate doi, tarau spre masini doi tineri, tragandu-i de brate. Picioarele le atarnau inerte pe caldaram. Erau morti sau doar impuscati in picioare? Langa cel de-al doilea taxi, statea un ofiter solid, de grad mare, in manta albastra descheiata, dand comenzi. Pentru un moment, nici un zgomot nu a mai urcat spre noi. Pe strada se asternuse o liniste rea. Cand au reusit sa-i incarce pe cei doi in taxiuri, s-a auzit trantitul portierelor si ambalarea motoarelor. Automobilele au intors si au disparut in lumina puternica a becurilor cu mercur. Ne-am intins in pat fara nici un cuvant. Bineinteles ca si vecinii de la etajul de mai jos auzisera sau poate si vazusera tot.
A doua zi, 22 decembrie 1989, am luat spre serviciu tramvaiul din fata casei si am coborat la gara Filaret. Mai incolo, tineri, fete si baieti, cu steaguri tricolore, muncitori de la "Semanatoarea", se urcau in camioane. Ma gandeam: murisera oare cei de azi noapte? Daca nu, ma gandeam ingrozita la anchetarea lor. Oameni dragi mie fusesera arestati si anchetati in anii ‘48-‘50 si-mi povestisera… si daca cei doi nu murisera si fusesera identificati, vor fi arestate rudele,- parinti, frati …- alte anchete. Asa am ajuns, am semnat condica, am intrat in birou,- colegii mei ascultau radioul. Nu auzeam nimic. M-am asezat pe jos, rezemata de caloriferul rece si am inceput sa ma rog: " Doamne, da un cutremur, unul mai mare ca cel din ’77, Doar un cutremur ar putea sterge urmele… Un cutremur…"
Va amintiti? Atunci in 22, dupa amiaza au anuntat la radio ca Radiodifuziunea este inconjurata de teroristi si ca au inceput sa traga. Era inca lumina si Piata Unirii plina de lume. Tineam tranzistorul in mana si deodata m-am inspaimantat, pentru ca oamenii aceia buni care venisera acolo sa se bucure impreuna au inceput sa spuna ca merg sa apere cladirea Radiodifuziunii. Cu ce? Cu pieptul gol?
– Stati, am strigat, nu asa, nu aveti arme. Mergem pe santier, aci, la doi pasi, la santierul bibliotecii, si-i luam pe constructori cu utilajele lor mari, de fier. Asa nu o sa poata sa ne omoare.
– Dar unde este santierul?
– Dar nici nu trebuie sa mergem pe santier, uitati-va pe cheiul Dambovitei, este o betoniera.
Impreuna cu cativa barbati ne-am indreptat spre betoniera. In nici zece minute se si vorbise cu maistrul si pe chei se aliniasera trei betoniere mari, pe care se urcasera mai multi oameni. Unul din ei stia unde sa-i conduca si se aseza langa primul sofer. Plecara in entuziasmul tuturor. Am ajuns acasa cand se intunecase si am deschis televizorul. Un telefon ne-a transmis ca fata noastra nu poate veni acasa pentru ca personalul spitalului Coltea nu facea fata numarului mare de raniti grav care trebuie ingrijiti si ca grupa ei de studenti ramane si noaptea.
