Desene animate

Totul porneste de la o scena cu o omida. Care se carabaneste in sus, pe craca unui copac, dincolo de cadrul scenei. Ea fost semnalul. Da, cred ca filmul fara trucaje nu mai reuseste sa redea perceptiile contemporane ale spatiului si mai ales sa exprime etica vremurilor postmoderne. Filmul care a deschis recent incheiatul festival de film francez ii apartine unei desenatoare iraniene de benzi desenate, Marjane Satrapi si regizorului Vincent Paronnaud. Se numeste Persepolis si prezinta istoria recenta a Iranului prin ochii unei fetite care asista la revolutia islamica si la razboiul Iran-Irak dar care, de asemenea, adolescenta, studiaza la Viena si are ocazia sa compare. Adica sa ia distanta. Aici cred ca desenul animat suplineste ceea ce filmarea realului n-are cum sa redea: o distanta  care, odata luata, transforma tragedia in comedie neagra si dreneaza resentimentele asa cum crema vindeca celulita. E drept, exista deja distanta dintre vocea naratorului si personajul pe care-l interpreteaza in poveste. Dar in film nu-i destul. A trebuit apara scena in care Marjane, eleva la liceul francez din Viena, ii impresioneaza pe niste hipioti simpatici si benigni cu experienta ei de viata teheraniana, fata de care experienta lor nu e decit o fantasma mototolita si buna de aruncat la cos (nihilismul juvenil). Scena se incheie cu o omida care se retrage, ca si cum ar fi ascultat clandestin discutia si acum se grabeste sa nu fie vazuta. Omida asta suntem noi, spectatorii, si ei, hipiotii, care visam impreuna, pe scoarta copacului, sa ne trezim intr-o dimineata tigri si sa pornim la vanatoare. Sa fie acesta sfarsitul filmului modern, constiinta ca ceea ce trebuie aratat nu se vede de fapt niciodata?