De vorbă am stat cu Mircea Roman, artist al cărui atelier este în Combinatul Fondului Plastic, mândru lăpușnean și singurul sculptor român care a câștigat Marele Premiu la Trienala de Sculptură de la Osaka din Japonia, despre care istoricul de artă Andrei Pintilie spunea că este „un fel de premiu Nobel al sculpturii”.
„Eu tot timpul dorm la atelier, bineînțeles. Mă trezesc târziu – când se crapă de lună – mă dau cu apă pe față, mă bărbieresc, mașina face niște cafeluță, mănânc ce încuviințează Florentina – slănină, mezeluri – eu sunt mai carnivor. Mă îmbrac în haine de lucru – colorate, ăsta e foarte prețios lucru – și, pe la douăsprezece, încet, încet, mă mut jos, în atelier. O zi de atelier e o zi normală, mai anormale sunt cele în care trebuie să plec în oraș.”
Mircea Roman (n. 24 iunie, 1958, Băiuț, Maramureș) este socotit de critica de specialitate drept unul dintre numele de primă linie, în contextul sculptorilor generației ’80, prin intermediul căruia neoexpresionismul și-a făcut intrarea în sculptura românească. În 1961, familia Roman se mută la Târgu Lăpuș, oraș unde la 13 ani vede, la cinematograf, filmul despre viața lui Van Gogh – „Just for Life”, al cărui subiect îl inspiră și îl motivează să își dorească să devină pictor. Mânat de visul de a se dedica artei, Mircea Roman se înscrie, în 1973, la Școala de Arte din Baia Mare, la secția de pictură.
Pe parcursul studiilor liceale, elevul Mircea Roman, influențat de Carol Kadar, profesor ce i-a amprentat startul și întreaga evoluție a operei, se îndepărtează de pictură și se dedică cu predilecție domeniului sculpturii. La finalizarea studiilor, în 1977, urmând parcursul firesc al împlinirii profesionale, se înscrie la secția de sculptură a Academiei de Arte Plastice „Ion Andreescu“ din Cluj, unde-i are ca profesori pe Artur Vetro, Egon Marc Lowith, Eugen Gocan și Jeno Korondy. După finalizarea studiilor universitare, în 1984 – când era încă în vigoare sistemul repartițiilor de stat, Mircea Roman a primit post la „Marmura București – Șantierul Borsec“. Școlit în capitala Transilvaniei și naturalizat în București, sculptorul Mircea Roman începe, în 1984, să participe la manifestările culturale bucureștene.
Ca urmare a activității expoziționale ce se bucură de aprecierea criticii de specialitate din București, în 1988, Mircea Roman primește premiul „Atelier 35”, cel mai important premiu pe care îl puteau primi tinerii artiști în acei ani. Prima expoziție personală a sculptorului, din 1989, deschisă de istoricul de artă Andrei Pintilie, l-a impus pe tânărul sculptor în atenția generală. După acest succes, Mircea Roman își dă demisia de la „Marmura București – Șantierul Borsec“ și se dedică activității de creație, iar în 1989, artistul primește premiul „Cenaclul Tineretului”, oferit de Uniunea Artiștilor Plastici din România. În 1990, Mircea Roman participă la expoziția „9 + 1 și invitații”, ce a avut loc la Sala Dalles din București și unde a fost invitat să expună alături de membrii prestigiosului grup de artiști „9+1 și invitații săi”: Marin Gherasim, Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Sorin Dumitrescu, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig.
În 1992, Mircea Roman realizează lucrarea Suflet cu bube, cu care va participa la Trienala de la Osaka, unde primește Marele Premiu pentru sculptură, devenind astfel singurul sculptor român care a luat marele premiu la această importantă competiție artistică internațională. Ca urmare a faptului că a câștigat, în 1992, Marele Premiu al Trienalei de Sculptură de la Osaka, Mircea Roman este invitat de reprezentanți ai Ministerului Culturii din România să aplice pentru bursa „Delfina Studios” din Londra, iar în 1993 părăsește România și se stabilește la Londra în calitate de bursier al prestigioasei fundații, unde va lucra și va expune în unele dintre cele mai prestigioase galerii.
Ca recunoaștere a meritelor deosebite ale artistului și a activității avute pe plan internațional, în anul 2000 este decorat de președintele României cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer. În 2006, după 14 ani în care a lucrat și a locuit la Londra, Mircea Roman se întoarce în România. Din 2007, are o activitate expozițională neîntreruptă pe plan național și este distins cu numeroase premii, precum: Premiul Juriului Uniunii Artiștilor Plastici din România, în 2007, Medalia de Aur a Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova – 2008, Premiul Centrului de Cultură „George Apostu” din Bacău, pentru expoziția personală „Magazia” – 2013. În 2016, este ales președinte al Filialei de Sculptură a Uniunii Artiștilor Plastici din România, funcție pe care o ocupă până în iulie 2019. În 2017, primește Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Sculptură, precum și Premiul Ministerului Culturii și Identității Naționale, iar în 2018, Premiul „Constantin Brâncoveanu” oferit de Fundația Alexandrion.
În 2018, expune pentru prima dată alături de sculptorul Aurel Vlad, după 35 de ani de când s-au cunoscut: în cadrul expoziției „Sculptură la puterea 2”, găzduită în an centenar, în Rotonda Teatrului Național București. Tot în 2018, Mircea Roman expune în spațiile mănăstirii din Batalha, cea mai vizitată construcție sacrală gotică din Portugalia și un simbol al independenței republicii.
„Imaginea unui artist este oglindită în atelier prin felul în care își aranjează spațiul, prin obiectele cu care se înconjoară, prin felul în care își așază lucrările. Cred că atelierul și obiectele din atelier formează o imagine mai complexă a artistului. Un atelier este încărcat de amintiri. De exemplu, în încăperea de sus, unde este atelierul Florentinei, dar care ne servește și ca loc unde primim oaspeții, am puse afișe de la expozițiile pe care le-am avut de-a lungul timpului. Printre ele, este și cel de la Osaka, cel de la prima mea expoziție personală. Mai sunt afișele multor altor expoziții la care am participat.”
„Atelierul meu nu are reguli de funcționare. Este permis orice; de pildă, zgomotul e la ordinea zilei, se organizează și petreceri, dacă este cazul!”.
„M-am gândit foarte mult la ce se va întâmpla cu lucrările mele după ce nu o să mai fiu și tare mult mi-ar plăcea să fac eu o magazie, care să fie proprietate personală. A apărut și un proiect în acest sens, la Lăpuș: să transformăm fosta sală de cinematograf în galerie de artă. Dacă se va materializa acest proiect, în această galerie o să fie loc și pentru lucrările mele. Cu muzeele, să nu ne facem iluzii! Muzeele n-au loc, ar putea lua mai multe lucrări, măcar o lucrărică de plastică mică.”
